dingaLĂMPI DE VÂNT

Lămpi de vânt cu miez de flăcări
vălurind un viu porfir
întețesc lumini ciudate
în răspântii neumblate
și-mpletind mănunchi de umbre
tot ridică-un coviltir
pentru noi și pentru clipa
ce ne leagă și desparte.

Dincolo de frontiera
unduită de copaci
flutură, țesut cu firul
gâlgâind dintr-o lăută,


un descântec ce te-ndeamnă
când adânc privești și taci
să pornești spre zarea-n care
zeii tronul azi își mută.

Emisari ce vin în grabă
doar în zilele impare
fac escală prelungită
lângă un picior de pod
și în pragul înserării
tot gustăm fructele-amare
din livada ce se-nalță
unde-a fost un eșafod.

Lămpi de vânt ce-n praf aruncă
umbre-ncremenite-n dans
încropesc o baricadă
serilor de sărbători
și când orologii oarbe
ora o bat în avans
suntem acolade albe
ce închid amurg și zori.


            SPRE LABIRINT

Guri arse sărutând un nai
la poarta scundă către rai
rostesc un imn de slavă
și în duminici frânte-n ploi
ridică falduri între noi
o liniște firavă.

Luceferii îndoliați
curgând pe-ai lumii omoplați
pecetluiesc edicte
și ca din vârf de zigurat
mi-e gândul tot mai răsfirat
ieșit din spații stricte.

Scrisori trimise de-un vampir
ce-a renunțat la elixir
se pierd printre ruine
și aurore, spre pământ,
trimit făcând un legământ
ciudate serpentine.

Când nu mai arde nici un far
mă duci de mână spre-un altar
uitat de preotese
din turnul care dă spre-abis
țintim mereu același vis
cu scânteieri alese.

Iar la sfârșit de anotimp
golim clepsidrele de timp
și-amanetăm himere
cresc nouri ce presară scrum
din ghețuri se ridică fum
și-un flanc de bariere.

Și fluturii tot mai ușor
parcă se rătăcesc în zbor
când neguri stau de strajă
spre labirintul nesfârșit
ne îndreptăm cu pas grăbit
să renunțăm la vrajă.


            ALT DESCÂNTEC

Ochi-mi să-ți aducă-o nesfârșită sete
să bei flăcări albe plânse de comete,

Din vârtej de frunze – despletite hore -
să îți tai potecă verde-n aurore.

Să îți fie iarba martor la solstițiu
când cu orologiul faci un armistițiu.

Să-nțelegi când marea vrea s-aprindă-un far
iar la masa verde, ce-și dorește-un zar.

Fluturi să se-mbete pe sub ploi de stele
când rămâi de strajă gândurilor mele.

Ca o zvârcolire-albastră înnoptarea
să ne ia în brațe, să sfințească zarea

și spre-un vis, în taină, sigur și pe rând,
să ne treacă podul plutitor plângând.


              DE CÂTE TOAMNE...
                 - terțină dantescă -     
       
De câte toamne ne-agățăm de timp
și-n mări de frunze ne-aruncăm desculți
spre-a inventa un propriu anotimp

când ruga blândă-n arborii adulți
duios ridică seva hrănitoare
spre-adâncul cord din muguri nenăscuți.

Lumina dintre noi, prea iertătoare
dă naștere culorilor uitate
în curcubeul unor lumi barbare;

și pe alei cu urme destrămate,
cu lămpi de vânt cu flacăra topită
de câte toamne frunzele-nșelate

de clorofilă, chiar și de ursită,
ne dau eternitatea de o clipă
să ne oprim în lumea plăsmuită

de-un înger șchiopătând într-o aripă.
Și-aici, în echinocțiul stors de sete
să oferim, în falnică risipă,
convoiului de toamne, frunze bete...


                 SCRISORI
                   - terțină dantescă -

Scrisori de pe tărâmuri viscolite
cu răni adânci săpate în cerneală
sub streșini de-nserare ostenite

ajung ca-ntr-o colindă triumfală
să îmi aducă-un gând îndepărtat
când bat în geamuri fluturi cu sfială

și se oprește-n drum vântul striat.
Dar cum spre noi privesc, nu noi spre ele,
icoane-arzând sub nimb imaginat

răpim lumina grea ce doarme-n stele
și-aprindem candela ca per un far
în visul unei albe caravele;

iar tu-ntre noi deschizi cărări de jar
și scotocești cu mâinile-nghețate
sub falduri de-aurore în zadar

căci anotimpurile-s destrămate
de prin busole curg zvâcniri tocite,
se risipesc tăceri înmiresmate

și pentr-un veac de amintiri zdrobite
la târgul de iluzii avem la schimb

scrisori de pe tărâmuri viscolite
ce au ca timbru-o așchie de nimb.


              CU FLUTURII LA SFAT
                     - terțină dantescă -

În coasta Ursei Mari se-nchid tranșee
dorințele-s un arabesc în zaț
spirale ce ai smuls Căii Lactee

mi le-mpletești pe frunte cu nesaț.
Când se ridică zvon de rătăcire
plecăm pe inorogii ne-nșeuați

și parcă vântul cere-o lămurire;
fac plecăciune negurile stinse
peste arțari tânjind a nemurire,

zărim lumina stelelor învinse
de toată ne-nțeleasa depărtare
și ierburile toate sunt convinse

de-a clorofilei sfântă repetare.
E amintirea clipă-n aritmie
într-un ungher uitat de sărbătoare,

fum aromat de-o scurtă veșnicie;
baletul Ursei Mari pe cer rescris
are același gust de erezie

pe care-l are nesfârșitul vis
în care te tot aflu-ngenuncheat
pe puntea dintre nouri și abis
când mă aștepți cu fluturii la sfat.


                 POVESTE

Peste prunduri aspre aurore fug
seacă-i scăldătoarea zânelor uitate
timpu-și plimbă-ntr-una lungul tăvălug
între basme prinse-n văluri destrămate.

Flăcări rătăcite în răscruci de iască
dăltuiesc tăcerea cu înverșunare
unicorni de piatră vor prelung să pască
frânte curcubeie pendulând în zare.

Coaste de gondole scârțâind de sete
încropesc balansul unor ape mute
sălcii ce-și prefiră arșița în plete
stau cu barba-n palmă ca să ne asculte.

Franjurii de vifor s-au oprit în gustul
ce-a trecut odată din pământ în vin
clorofila-și mută în privirea-ți mustul
când pe prunduri arde iar un foc străin.

Priponit pe hatul orelor trecute
gândul ne somează să pornim din loc
purtători de torțe cu scântei mărunte
ne oprim în halta fricii să-i dăm foc.

Peste prunduri albe și de vânt mușcate
zâne-nchipuite nu mai trec în zbor
și în crucea nopții iederi încruntate
ne descântă fruntea de un fel de dor.