dingaCE MAI ȘTII...

Ce mai știi de noi, de vânt și ierbi
de fântâni cu strigăt în spirală,
de capcana pentru vis și cerbi,
de amurgul frânt pe nicovală.

Când condorul fricii, din vâslit
nu se-oprește – zboru-i descuiat -
timpul, într-un laț meșteșugit,
se smucește lung și ne-ncetat.

Ce mai știi de verde, când nu-și curmă
iedera urcușul său pieptiș
și de caii ce-au lăsat în urmă
o potcoavă spartă pe furiș.



Ce mai știi de nuferi și comete
de olari și meșteri de viori
când strângând în palmă amulete
devenim, o clipă, dezertori.

Devenim cu tunetul surpat
un adânc umplut cu vâlvătaie
îmi urci umbra-n vârf de zigurat
când spre mare-amurgul se-nconvoaie.

Ce mai știi de vârful de săgeată
ce-a plecat gustând grăbit din foc,
de un gând ca ciuta speriată,
ce mai știi de firul de noroc.

Ce mai știi de nori, de cer și noapte
de un cuib abandonat în frig
de capcane pentru dor și șoapte
ca să pot de după scut să strig.

Ce mai știi de ancore-ngropate
de eclipse, de copaci și nuferi
de solfegii, parcă destrămate
pe sub ploi ca să te fac să suferi.

Ce mai știi de trandafiri, de ploi,
de zefiru-ntemnițat în flaut
de ungherul inimii, apoi,
unde știu că ești fără să caut...


          VEȘNICIA DE O CLIPĂ

Munții se înclină-n zare, cu privirea mă dezmierzi
stalactitele de sare-ngenunchează în furtună
când arunci în vadul clipei zarurile însă pierzi
întinzi arcul și săgeata se oprește drept în lună.

Sub stindardele în bernă ești o umbră ilegală
vânătorii de fantasme la tertipuri azi recurg
întunericul își rupe parcă mantia de gală
și torenți fără de teamă în amonte falnic curg.

Din fragmente de vitralii rugăciuni se recompun
la solstiții se încarcă toți copacii de magie
dacă-n limba clorofilei o rugă aș putea să spun
când dansează licuricii aș comite-o profeție.

Dintr-o vară destrămată sub a ciutelor copită
ne sosește-o telegramă cu porunci din alte sfere
arca plină cu albastru și lumină despletită
se îndreaptă spre ecluza situată între ere.

În arena-n care cade frunza vechilor arțari
își exercită balansul ploaia-n ritm de alăută
curcubeul se închină norilor tot mai avari,
timpul fuge din clepsidre asaltat ca o redută.

Trandafirii se înclină, valuri de parfum ne trec
pe la tâmplă ca-ntr-o lungă și abstractă dezmierdare
veșnicia de o clipă lângă tine s-o petrec
aș dori când clona verii ni se-arată în cărare.

                                
               CLIPE IMPARE

Nori, cascade, noduri de furtună
încâlcim urzeli cu timpii morți
și lăsăm prin tragerea la sorți
liber duhu-albastru din fântână.

Neguri ce se-adună-n bocet strâmt
își pierd dinții-n lupta cu lumina
când și-ascund sub prunduri rădăcina
sălcii ce au rupt un legământ.

Și-mi devii mania-ncrâncenată
de a te visa tot mai intens
când cireși nebuni nu mai dau sens
albului din floarea scuturată.

Risipim totemuri pe pripoare
se ascund la piept de vânturi ierbi
când boncăluiesc prin râpe cerbi
plânsu-mi cerne clipele impare.

Iederi, frig, uitare și cascade -
început năpraznic de scrisori
crinii beți valsează lung în zori,
tu-mi ridici cu brațele-ți arcade.

Nori cu fulgere-n desagă, teamă
frunzele arțarilor gemând
dorul tău ca lupul cel flămând
tot mai des, sub luna plină, cheamă.

Și-mi devii mania nesfârșită
de a te urma profund în vis
de-a citi ce încă n-a fost scris
fără vină de-a fi pedepsită.

Tămâiem totemuri și răzoare
înjghebăm un rug din flori și ierbi
pe cărări create doar de cerbi
plânsu-mi cerne clipele impare...


               CAI SĂLBATICI

Astăzi cai sălbatici, țesălați de zei,
bat la poarta-naltă-a unui potcovar
gustul viu al stepei, teama pentru șei,
le găsesc latente-n vedrele cu jar.

Paladini în cuibul iederii uscate
încâlcim suspine-n plasa de prins vise
când copite sfarmă roze-ngenuncheate
ochiul ploii plânge rugile nescrise.

Cu azuru-n palmă frământăm cuvântul
pe după cortine șlefuim zăvoare
la hotarul clipei, în desagă, vântul
îl pitim să uite puntea peste mare.

Astăzi cai sălbatici coama își apleacă
scurt mușcați de pinteni calzi de chihlimbar
când amurgu-și scoate sabia din teacă
și ne-ncoronează cu ciorchini de jar.

Drogul unor frâie ne arată-naltul,
fuga nesfârșită între doi copaci
fir de apă vie sfredelind bazaltul
e privirea-ți lungă-n versul ce îl taci.

Frunze ne agață insistent de mână
când în pârg culoarea dă profund din nou
sub metamorfoza norilor se-amână
valsul clorofilei prinsă în lasou.

Astăzi cai sălbatici într-un rit etern
mută pe copite sufletul țărânii
ne împlântă stepa zvâcnet lung în stern
dar ne-asistă-n rugă cumpăna fântânii.


             ÎNTOARCE-MĂ ÎN BASM

Mai toarnă în clepsidre ca-n pocale
un rest de timp cu damf amețitor
când inorogii mestecă-n zăbale
nervuri de crini și dâra unui nor.

Acoperă-mi oglinzile cu șoapte
cu oda bobului de smirnă arsă
și fă să plouă fluturii de noapte
pe umeri-mi din zborul frânt în plasă.

Mai fă pe sub fereastra-mi să se-abată
un tren din drumul său închipuit
pe când în gara rece și deșartă
ceasornicul din nou e răstignit.

Întoarce-mă în basm pe o cărare
ce-și are vadul între gând și cer
și cu rugina plânsă de zăvoare
semnează-mi condamnarea la mister.

Mai toarnă în clepsidre trei secunde,
un licăr smuls din vârf de baionetă
și-n marșul lung ce duce spre neunde
să risipim acorduri de flașnetă.

Oglinzile învață-le să-și zburde
lumina ca-ntr-o auroră beată
și-n urma noastră clopotele surde
să își transforme dangătu-n săgeată.

Pe sub fereastra-mi fă să se închine
parfumul ierbii tunse de zefir
și cerul de la mine pân-la tine
să-i fie infinitului potir.

Să-mi fii pe partitura obosită
o acoladă, valsului – motiv
iar din răscrucea clipei, veștejită
să mă întorci în basm definitiv.