dingaPRIBEGIE

Hai să ne oprim din pribegie,
se-oglindește-amurgu-ncet în vin
când pocalele abrupt ne-mbie
sub aripa frântului suspin.

Peste miriști ceața se ridică
inorogii suferă de sete
pe poteci își leapădă, de frică,
umbra și potcoavele-amulete.

Evadează tainele din vetre
lângă porți străjeri spre somn se scurg
spre zenit, cu sfori de rouă, spectre
leagă răsăritul de amurg.



Leagă-mă și tu sfidând seninul
la piciorul unei cruci uitate
zeii ce-au filtrat prin crini veninul
sorb amurgul din pocale sparte.

Și vedem aproapele departe
viața-i doar un zvâcnet într-un ceas,
trilul clorofilei ce desparte
vara de-ntomnare cu un pas.

Viața-i doar un scâncet de pendulă,
rugăciuni de spice la solstițiu,
imnul albăstrui de campanulă
și cu moartea falsul armistițiu.

Umbrele se lasă spintecate
trec tăceri cu paloșul în mână
lângă porți, aprinse pe-nserate,
focurile noaptea o amână.

Hai să ne oprim din pribegie
să sorbim amurgul stors în vin
sângerând, străjeri fără simbrie
sună cornul clipelor ce vin.

Și cu soarta împăcați forțat
așteptăm îngenuncheați să treacă
noaptea asta care a uitat
sabia destinului în teacă.

Hai să ne oprim din pribegie
gem hotarele sub pași de ger
vârful lăncii dintr-o panoplie
pune jar pe pleoape și mister.

Hai să ne oprim din pribegie
inorogii sparg amurgu-n dinți
numai miriștea ce arde, știe
ce-și doresc cohortele de sfinți.

Primeniți de rugi și de uitare
noi, pribegii ce-au trecut prin foc
dărâmăm cetăți, sfințim altare
descântăm de teamă și noroc...

       
                  TU

Tu să-mi scrii cu-n alfabet uitat
un poem, cât noaptea asta, lung
când încerc din răsputeri s-ajung
lanul grâului cu spic plecat.

Tu să mă supui între secunde
interziselor metamorfoze
meșteri aurari pândind pe roze
roua, o transformă-n rugi profunde.

Să mă duci cu-alai de frunze verzi
când se-nchină crini a sărbătoare
la altarul unor vrăjitoare
ca să aflu când ai să mă pierzi.

Ca să aflu cât de-adânc e gândul
ce-a pornit decis ca un compas
să traseze-un cerc și să dea glas
dorului ce-a păcălit cuvântul.

Și să stai pe prag înalt de nori
să-mi citești destinu-n linii frânte
să înveți busola să descânte
pașii nopților, șovăitori.

Să ne rezemăm absurd de zări
tot privind uimiți spre alte sfere
să tăiem în cețuri bariere
și să ridicăm spre stele scări.

Tu să-mi îmblânzești ca pe-o sentință
albul crinilor desăvârșit
e-un poem misterul nesfârșit
ce din ochii tăi a luat ființă.

      
               STRANIU ANOTIMP

În pocalele cu limfa ce a fost băută-n noapte
a rămas un zaț serafic, un picior de vers divin,
între aripi mierle triste mai frământă un suspin
spre a-l slobozi sub cheia portativului cu șoapte.

În jăratecul ce strigă sub un rug pierdut în timp
parcă s-au topit arome ce-au dormit pe trup de zâne
se adună-atâtea umbre la solstițiu și rămâne
să decidem noi debutul unui straniu anotimp.

Știm că frigul amorțește clorofila-n unduire
și o duce cu sfială către somn și eșafod
între noi, de-o clipă-ncoace, e de gânduri un exod
și-un pârjol de crini sălbatici gârboviți de strălucire.

Arborii își tac în noapte ruga sveltă de smarald
când te pierd pentru-o secundă printre șiruri de străjeri
și trag clopotele-albastre campanulele, de ieri,
de sub stogurile ninse cu tăcere și cobalt.

Lumânări se-aprind și nuferi ce valsează printre umbre,
frâie fără cai așteaptă la fântâna ce-a secat

gem în amfore ciobite maluri ce s-au scufundat
și la tâmpla noastră gânduri, prinse în capcane sumbre.

Măsurând circumferința strâmtă-a boabelor de rouă
și sorbind nectar de stele de pe muchii de cuțit,
din clasorul cu-amulete, curcubeul despletit
îl schimbăm în miezul verii pe un colț de lună nouă.


              MI-AI SCRIS

Pe-nstrăinatul ciob de vas de-argilă
mi-ai scris de lună și mi-ai scris de sete,
de urgan mi-ai scris, de clorofilă
și-ai pus cu suflul lutului pecete.

Mi-ai scris de foamea vârfului de lance
și de travaliul cerului pe creste,
de negura ce-n poala nopții tace,
de noi arzând în miezul de poveste.

Mi-ai scris de trepte albe pentru zâne -
ca așchii de tăcere – către rai,
de-un pod trădat de ape și parâme,
de frâiele rămase fără cai.

Mi-ai scris cu smalț de-o rugă și un vaier,
de trena unui anotimp pribeag,
de grote-albastre aruncate-n aer,
de umbre ce-n amurg atârnă-n ștreang.

Mi-ai scris pe artefacte ilegale
formula ispășirii de păcate,
de pace, de război și de pocale
din care beau profeți pe săturate.


Mi-ai scris de temelii de mănăstire
în care gem în miez de noapte harpe,
de străluciri prelungi de patrafire,
de viclenia ochilor de șarpe.

Despre ocean mi-ai scris și despre sare,
despre tumultul focului din sânge,
de dor mi-ai scris, de timpul ce mă doare
de ochiul nopții care mă tot plânge.

Când aruncând o punte peste timp
m-ai îndemnat s-alerg printre ruine
fântâna-i borna unui anotimp
unde mi-ai dat să beau numai suspine.

Pe-nstrăinatul ciob de vas de lut
ai șerpuit descântec nesfârșit
mi-ai scris cu sânge despre început,
de dor de ducă de nestăvilit.

De ochii ce se-nchid pentru vecie
de briza morții șovăind în jur,
de taine, de culori, de pribegie
de lacrimi, de lumină, de sperjur.

Mi-ai scris pe lutul vasului ciobit
și portative-n carne i-ai săpat
vocale-au tors un imn neprihănit,
mi-ai scris, mi-ai scris, dar nu m-ai așteptat.