În timp ce analiza definiţia frumosului drept ceea ce este plăcut văzului şi auzului, Socrate atrăgea atenția asupra necesității unui principiu comun subiacent, dar destul de aproape, care să poată demonstra pentru ce anume ceea ce este plăcut pentru văz este plăcut şi pentru auz si pentru ce anume ceea ce este plăcut în general, când nu se mărgineşte la cele două canale ale văzului şi auzului, nu poate fi identificat cu frumosul (HIPPIAS MAIOR, 298-303).
De fapt, Socrate dorea să spună că o idee sau un concept unificator nu poate fi exprimat pur şi simplu în termenii unor simţuri dinstincte, deoarece acestea nu se găsesc reunite în cadrul niciunei unități, apoi, frumosul ar putea fi identificat cu ceea ce s-ar putea numi inteligibilul văzului sau auzului, cu funcţia pe care acestea o îndeplinesc în economia sufletului.
Aceeaşi sublimare a desfătărilor senzuale produse de culoare şi ton în tărâmul pur al formei şi relației intelectuale este întâlnită şi în STATUL lui Platon, care conturează educația adecvată a filosofului.
Astfel, prin educația sa, filosoful trebuie să devină capabil de a urca el însuşi scara care duce spre frumosul identic cu sine şi veşnic, care constituie tema BANCHETULUI, cealaltă operă mare a lui Platon, motiv pentru care el trebuie să studieze astronomia, dar să nu zăbovească prea mult asupra splendidului "blazon al cerurilor"(STATUL, VII, 529c-e), iar atunci când va studia armonia muzicală, să nu se lase purtat de colo până colo, ca amatorii obişnuiți de spectacole, de momeala noilor forme muzicale (Ibid.,V, 475d.).
Utilizarea corectă a "inteligenței naturale imanente sufletului", care acționează astfel din interiorul sufletului, îl duce pe iubitorul de înțelepciune şi frumos departe de "licăririle ce împestrițează cerul" - "ornamente pe o suprafață vizibilă" - departe de loviturile plectrului care ciupeşte coardele instrumentului muzical, departe de subtila discernere a intervalelor delicate, îndrumându-l spre legile eterne ale numărului, gravate în aceste imagini (Ibid., VII, 531a-c). În fapt, aceste legi ale numărului sunt expresii ale unicei idei de bine şi frumos.
Şi pentru Platon, frumosul suprem este totdeauna contemplat, mai degrabă decât privit, prin acea facultate fizică a văzului, reamintindu-ne stăruitor analogia dintre lumină şi frumusețe. Gloria înțelepciunii nu poate fi văzută de ochii muritori. Însă cel mai bun echivalent fizic al țintei ideale este soarele (Ibid.,VI, 508).
Ideea binelui, a frumosului, este realitatea care conferă adevăr obiectelor cunoaşteri si putere de a cunoaşte, cunoscătorului, la fel cum lumina este autoarea şi cauza împreunării focului din ochi cu focul care colorează obiectele.
În FEDRU, Platon îşi rafinează considerațiile despre relația dintre lumină şi idei, ajungând ca ideii de frumos să-i atribuie un loc special legat de vederea omenească. Frumusețea este cea mai plăcută şi totodată cea mai limpede perceptibilă prin văz, dintre toate formele ideale, deoarece ea, frumusețea, străluceşte prin cel mai clar dintre simțurile noastre - văzul (FEDRU, 250d).
Înțelepciunea însăşi ar fi primejdios şi teribil de fermecătoare dacă ar putea fi văzută.
Platon se fereşte însă să spună că, la urma urmei, frumusețea este senzuală.
Frumosul, la fel ca şi înțelepciunea, este suprasensibil. El, frumosul, "îşi ia avânt" prin puterea ochiului de a vedea culoarea şi lumina.
Această conexiune strânsă pe care Platon o stabileşte între lumină şi frumusețea spirituală a cunoscut o importantă dezvoltare în neoplatonism şi-n estetica teologică a Evului Mediu.
La fel şi nemulțumirea semnalată în HIPPIAS MAIOR în legătură cu definirea frumosului ca potrivitul, (HIPPIAS MAIOR, 293e-294), îşi capătă de asemenea fundamentarea pozitivă în dialogurile târzii. Apoi, pentru faptul că frumosul în sine este absolut indivizibil (BANCHETUL, 221), nu poate avea părți, motiv pentru care nu se poate adapta în mod precis şi, prin urmare, nu poate constitui armonia niciunui obiect fizic.
În acelaşi timp, unitatea perfectă a paradigmei cereşti poate institui în rândul frumuseților pământeşti mixte, atâta unitate şi adecvare, câtă le este cu putință, ceea ce duce la exigența armoniei sau potrivirii formale în muzică, pictură, tragedie, (STATUL, III, 401- 402; 396 - 398), retorică, după cum şi în artele mai nobile ale vituții politice ṣi private.
Un discurs bun, spune Platon, este ca imaginea unei ființe iscusit sculptate la încheieturi, astfel încât să respecte articulația naturală a creaturii vii(FEDRU, 264c).
Bunul gust cere din partea artei corale ca tonalitatea, dicțiunea şi actorul să fie adecvate sistemului vehiculat şi tonalității dominante a întregului.
Adevărata muză nu va îngădui niciodată
suprapuneri ilogice de acorduri feminine cu cuvinte masculine, de ritmuri potrivite pentru sclavi cu gesticulații demne de oamenii liberi ori de zgomote animalice cu mituri omeneşti (LEGILE, II, 669 - 670). "Măsura ṣi proporția se identifică pretutindeni cu frumosul"(FILEB, 64e).