Picioarele îmi cedează sub greutatea corpului ce mi se pare multiplicată de oboseală și de foame. Mintea îmi spune să continui, dar mușchii se opun. Cad în genunchi. Iarba înaltă îmi gâdilă bărbia, învăluindu-mă într-un miros de proaspăt.
- Cassia! Vino aici! Am reușit!
    Vocea fratelui meu pare a fi îndepărtată și neclară. Ridic privirea la timp pentru a-l vedea alergând spre mine, cu chipul încordat de îngrijorare. Mă sprijin de mâna pe care mi-o întinde, uitându-mă fix în ochii săi de ambră.
    - Ești sigur că ăsta este Oplontis ?
    - Da! Mi se pare că pot vedea și Villa ! În sfârșit nu vom mai muri de foame pe străzi!
La câțiva kilometri distanță de câmpia unde ne-am oprit se întinde un oraș maiestuos, umbrit de muntele Vezuviu. Mai departe de el, o panglică azurie ce sclipește în soarele de octombrie se înnoadă cu eșarfa cerului. După drumul ăsta pe care-l credeam  interminabil, casele luxoase îmi par atât de apropiate încât le-aș putea atinge cu degetele mele osoase, murdărindu-le tencuiala. Încerc să le mângâi cu palma, făcând un pas, încă unul…

Prima dată am simțit drumul de piatră, mult prea tare pentru tălpile-mi obosite și golașe. Apoi, mirosul pâinii proaspete. Un brutar ce tocmai a isprăvit treaba și-a scos rodul muncii pe o tarabă, în fața casei. Mă întorc pe călcâie să-l caut pe Valerius cu privirea. Unde a dispărut?
Mai merg câțiva pași purtată de mulțime.
- Poftim!
Apare de nicăieri, cu două pâini în mână.
- Le-ai plătit?
- Am cu ce?
Îi arunc o privire îngrijorată în timp ce își devorează partea. Oftez, rotind în mâini panis -ul bine mirositor.
- Până la urmă vei intra în belele.
Cotim de mai multe ori pe niște străzi care-mi dădeau impresia că ne învârtim în loc și ajungem, într-un final, în fața Villei. La intrare așteaptă o căruță, iar în juru-i este mare agitație. Niște muncitori se grăbesc să o încarce cu amfore pline de ulei și vin, sub atenta supraveghere a negustorului îmbrăcat cu o togă scumpă. Acesta își mută privirea de la marfă la noi, încruntându-se.
- Valea de-aici, haimanalelor!
După un schimb scurt de priviri, îl las pe Valerius să își exercite talentul diplomatic.
- Salve! Suntem sânge din sângele lui Cassius Gaius, fiul lui Gaius Caecilius, negustor de ulei de măsline cu rădăcini în Sardinia. Dacă binevoiți să ne îndrumați, am primit veste mai de mult de la unchiul nostru, Aurelius Gaius, că am putea fi angajați aici drept producători de vin. Asta se întâmpla pe vremea când eu și sora mea am părăsit Cosa , pentru că ne săturasem de sărăcia care a venit odată cu moartea ultimului nostru părinte. Ne puteți conduce la el?
Negustorul se uită o clipă la noi, apoi se pornește într-un râs zeflemitor.
- De unde pot știi eu că nu sunteți decât niște cerșetori cu o poveste născocită? Cassius e oale și ulcele de vreo șapte veri, dacă nu mă-nșel. Ce dovadă poți să-mi aduci că ce spui este un adevăr?
Valerius scoate de sub tunica tocită un șnur de piele de care stă agățat un inel de aur cu o emblemă gravată pe el. Îl cunosc foarte bine, iar revederea lui îmi stârnește amintiri amare. I-l întinde bărbatului care îl analizează, apoi tresare. Cheamă un băiat cam de aceeași vârstă cu mine. Îi șoptește ceva la ureche, apoi ucenicul ne face semn să îl urmăm. Încerc să rețin drumul printre coridoare și încăperi, dar nu mă pot concentra. Ocolesc cu grijă oamenii ce cară amfore de diferite mărimi, străduindu-mă să nu mă îndepărtez de Valerius. În cele din urmă, ucenicul ne deschide ușile unei camere, poftindu-ne înăuntru.
La o masă de lemn șade un bărbat de vârstă mijlocie, cu o togă mai colorată și decorată mult mai complicat decât cea a negustorului. Stă cu spatele la noi, certându-se cu un căruțaș.
- Domine , mă jur pe fulgerul lui Jupiter, să mă trăsnească el de nu-i așa! Atât am încărcat, 13 baloturi de lână!
- Eu am comandat și am plătit 14!
Tușește gutural, apoi continuă:
- Nu-mi pasă nici dacă l-ai rătăcit, nici dacă l-ai șterpelit, nici chiar dacă ți l-o fi trăsnit Jupiter, mă-nțelegi?! Până mâine la amiază îmi vreau lâna înapoi! Îți sugerez să te grăbești, poate o prinzi la un preț mai mic!
Căruțașul se îndreaptă furios către ieșire, mormăind mai mult pentru sine:
- Vale, domine Aurelius!
Apoi, îl aud cum bombăne în timp ce se îndepărtează pe coridor:
- Lovite-ar boala, negustor afurisit!
Unchiul nostru nu se lasă mai prejos, ieșind în grabă pe culoar și țipând cu pumnul ridicat:
- Tam stultus es sicut asinus, vilanus!
Tușește, părând că ne observă. Se întoarce în odaie, roșu ca racul de furie.
- Mă scuzați, am avut de făcut câteva afaceri cu un țăran! Auzi la el, cât tupeu! Da voi cine sunteți, parc-ați fi cerșetori?
Ne prezentăm, iar Valerius îi înmânează inelul cu sigiliu, pentru confirmare. Fața i se luminează, îmbrățișându-ne pe amândoi.
- Vă duc imediat la mine, să vă schimbați de zdrențele astea, iar tu să îți piepteni frumosul păr castaniu.
Își trece mâna prin claia mea înnodată, strâmbându-se nemulțumit.
- Câți ani ai, băiete?
- 17.
- Bun. Pe tine te pun la vin, pe fată la cânepă. E bine așa?
Încuviințăm, recunoscători.
- Ei, da! Să știți că atât timp cât voi trăi, veți avea un loc în fabrica aceasta, un acoperiș deasupra capului și un dumicat pe masă. Deși, dacă vă zic sincer, Flavia mea nu v-ar da nici un fir de praf, iar ceilalți negustori nu v-ar angaja. Dar cât mi-o curge sângele prin vene, n-aveți a vă teme!
Îi mulțumim din nou, iar el ne ia pe după umeri, ghidându-ne printre coridoare. Tușește iar.
- Unchiule Aurelius, să știi că așa a început și boala tatălui nostru.
Râde.
- Stai liniștită fata mea, este doar un hatâr de dimineață.
Îmi arunc o privire către soarele ce își clătește pletele de lumină sângerie în apa golfului, încruntându-mă.
- Stai liniștită, sunt sănătos tun! Nu scapă dușmanii așa repede de mine!

Un an mai târziu:

- Ne-am adunat astăzi aici pentru a aduce un ultim omagiu lui Aurelius Gaius, cel care a fost un exemplu de virtute și onoare în comunitatea noastră…
Valerius mă ține pe după umeri, încremenit de durere nu atât pentru pierderea unchiului, cât pentru pierderea siguranței de care am avut parte așa de puțin timp. Stăteam la 5 passus  depărtare de rug, în timp ce Flavia Aurelia ne aruncă priviri scânteietoare, pline de ură. Preotul dă foc rugului, pregătind urna frumos ornamentată, în care îi va depune cenușa... cenușa ultimei noastre speranțe...
Deși Valerius nu vrea să o spună cu voce tare, odată cu terminarea acestei înmormântări vom ajunge din nou pe străzi, înfometați și înfrigurați. Ne vom întoarce de unde am plecat.
Ceremonia se termină. Hoinărim aiurea pe străzile Oplontisului. Îmi târșâi picioarele goale pe piatră, îngândurată.
- Cei câțiva bănuți pe care i-am strâns nu ne vor ajunge. Mai vine și iarna… Ce ne vom face?
- Am putea merge în Sardinia, la vărul tatălui nostru. E negustor de mătăsuri și mirodenii, e foarte bogat, ne va putea ajuta, îmi răspunde el.
- Dar asta ar însemna să plătim o barcă și nu avem destui bani. Și dacă ne-am chinui să îi obținem, tot ne-ar prinde iarna și am fi blocați aici până la primăvară, dacă o trecem cu bine!
Din față vine o doamnă înstărită, cu o salbă de aur la gât, înconjurată de servitoare. Valerius îmi șoptește la ureche:
- Am un plan! Fă-te că te lovești de aceea domina, apoi fugi în port și așteaptă-mă!
Îmi zâmbește cu șiretenie, dar nu pot protesta. Îl las să se îndepărteze de mine, pe măsură ce ne apropiem de alai. Accelerez pasul și mă ciocnesc de femeie, prefăcându-mă absorbită de măreția Vezuviului.
- Vai, mă iertați domina, sunt doar o umilă țărăncuță neatentă!
Mă arunc în genunchi văicărindu-mă, în timp ce femeia mă apucă de braț și îmi spune vorbe liniștitoare. Când momentul pare trecut, iar eu încep să mă îndepărtez de locul „accidentului”, aceasta duce instinctiv mâna la gât și brusc fața ei devine albă ca varul. Se întoarce pe călcâie, observându-l pe Valerius fugind, și începe să zbiere:
- Fur! Fur! Furem capere!
Niște soldați ce picoteau la colțul unei clădiri, în tura lor de patrulare, o iau pe urmele sale. Speriată, mă îndrept spre port. Cu cât plecăm mai rapid, cu atât mai bine.
Ajung, mă așez pe un butoi și aștept... și aștept… Cerul este acoperit de niște nori negrii și grei. Pământul se cutremură. Din Vezuviu începe să se înalțe un fum dens, ca dintr-un cazan ce clocotește. Speriată, mă ridic și mă îndrept spre carceres , sperând că îmi voi găsi fratele acolo. Orașul forfotește. Lumea fuge disperată pe străzi, neștiind ce se petrece.
În centru găsesc închisoarea. O camera înghesuită cu o ușă de lemn în care este tăiată o ferestruică închisă cu lacătul și, de obicei, păzită de soldați. Acum, însă, nu este nimeni.
Mă uit înăuntru și văd o singură siluetă sprijinită de un perete.
- Valerius?
Silueta se ridică brusc, parcă trezită din visare. Vine lângă ușă, lăsându-mă să-i văd obrazul brăzdat de o tăietură. Un ochi este vânăt, iar hainele sunt zdrențuite, descoperind urmele roșiatice și vii ale biciului. Sunt înfiorată. Întind degetele și îi ating rana.
- Ce ți-au făcut soldații ăia?
Îmi apucă mâna și îmi pune în palmă o brățară de aur.
- Ia asta! Am furat-o de la o slujitoare și nu și-au dat seama de ea. Îți ajunge cât să te îmbarci imediat și să fugi.
Pământul se cutremură din nou.
- Grăbește-te! Zeul Vulcan  e mânios pe noi! Trebuie să pleci numaidecât!
- Și să te abandonez aici? Nici gând!
Protestează, dar nu îl mai aud. Intru în cea mai apropiată curte părăsită. Aici găsesc un topor. Mă întorc, lovind cu toată puterea lacătul care cedează.
Vezuviul scuipă o coloană de foc, însoțită de un cutremur și de țipetele orășenilor. Îl apuc de mână pe Valerius, fugind către port. Acum eu sunt cea care îl sprijină pe el. Fug, de parcă nici nu aș simți piatra tare de sub tălpile-mi golașe. Ajungem în port fix înainte ca ultima corabie să plece. Ne agățăm de scara din frânghie aproape ridicată, sărind peste bord.
Atmosfera se încinge. Căldura devine insuportabilă. Mormane gigantice de piatră și cenușă se prăvălesc peste frumosul Oplontis, ajungând în mare. Ea ripostează furioasă, formând talazuri primejdioase. Apa sărată mătură puntea. Valerius icnește cu degetele-i încleștate pe brațul meu. Un nou val imens se apropie. Ne îmbrățișăm.
Pentru moment, nici nu am realizat că ne-am răsturnat, ci doar că el nu mai este lângă mine. Înot către suprafață, dând disperată din mâini.
- Valerius!!!
Spuma cenușie mă lovește peste față, îmi intră în gură. Scuip și strig din nou.
- Valeriuuus!!!
Mă agăț de o scândură plutitoare la capătul căreia este prins ceva strălucitor. Îl apuc și rămân înmărmurită. În mâini țin un șnur de piele de care atârnă un inel de aur cu o emblemă gravată. Podoabă care, de la moartea tatălui nostru, timp de 8 ani a stat fără excepție la gâtul fratelui meu. Desfac șnurul și îmi pun inelul pe deget. Lacrimile cotropesc întregul meu chip și se amestecă apoi cu șiroaiele de apă sărată. Urletu-mi îndurerat spintecă vuietul mării. Plămânii se umplu cu apă. Sigla familiei lui Gaius Caecilius, negustor de ulei de măsline cu rădăcini în Sardinia, se scufundă pe vecie în bezna Golfului Napoli….