Cuvinte din livezi

Când a trecut atâta amar de vreme?
Iubito, peste noi zăpezi s-aştern,
Cât sunt aici cu tine, nu te teme
Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.

De când ţi-a înflorit pe deget iarbă,
-vergheta legământului pe veci-
Lumina din oglinzi se-mpleteşte salbă
Când prin poezia mea tu treci.

Chiar dacă, tu, acum, nu mai eşti
Fetiţa din livezi, dar eşti bunică,
Porţi cu tine traista cu poveşti
Pentru nepoţica cea mai mică.

A trecut, când, atât amar de vreme?
Iubito, peste noi se-aştern zăpezi,
Eu sunt aici, alături, nu te teme
Şi-ţi mai culeg cuvinte din livezi.



Lumină pentru Mama

În fiecare zi îţi aprind din inimă  lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
 furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

Îmi port crucea plecării mele din sat,
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar dacă, uneori, am căzut  în  păcat,
Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării.

Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o  vezi,
Eu, lumânării zilei mă închin sfios,
De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi
Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.

Iubire şi cald era mamă lângă tine
În universul casei în amintire rămas,
Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,
Destinul îmi pregătise-un Pegas...

De-atunci colind prin păduri înşelătoare
Tezaur de invidie, ură şi venin.
Am mai venit la casa albastră pe-o cărare
Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin

Aşteptai tăcută cu  fruntea de fereastră
Aveai în ochi aşchii de întuneric
Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră
Doar el mă cuprindea în mieziul sferic.

O iubire de tine îmi intră-n sânge mamă
Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,
Dojana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă
Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.

Un dor îmi coboară în inimă de casă
De truda tatei, a ta şi de înserate mângâieri,
Însă urma voastră de aer rămasă
Când o ating se preface-n ieri


În fiecare zi îţi aprind din inmă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,
De am greşit, îmi port şi-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.


Mama, fiord al apelor liniştite

Din ochiul apei cu nori de pleoape
Soarele răsare ca un gând mai blând,
Când nări de căprioare se mulează-n ape
Şi-o altă lume  încolţeşte-n gând.

Acolo, memoria mea, închisă,
 umple cu durere un alt gol,
Când căprioara a căzut ucisă
 Tristă intră mama  în simbol.

Vulnerabile stări de lună şi de soare,
Sub care alunecă fregate de idei,
Le dedic mamei, din păcate tot mai rare,
Când plâng în mine cohortele de miei.



Inima mamei I

Avea băiatul mereu un dor de casă;
Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:
Însă o clipă din ancestral rămasă
Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

Cum raiul revenirii năştea aşteptarea
Calul sub şa de dor i s-a uscat,
Un gând rebel i-a întunecat cărarea
Când mama îl vedea, de-acum, îmbrăţişat.

O,de-ar fi ştiut  ce fiu se-întorcea!
La poartă  oprise un bărbat schimbat.
Nu mai era cel căruia, seara, când torcea,
 Îi depăna poveşti cu fete de-înpărat.

“-De ce m-ai născut în această lume?
M-ai întrebat dacă doresc?
Botezat am fost, fără să ştiu, cu-n nume;
De ce legea voastră s-o împărtăşesc?”

...Şi pentru  toate acestea şi alte multe
Băiatul i-a smuls mamei inima din piept,
Aruncând-o în mărăcini s-asculte
Tânguiala lumii ca ceva nedrept.

Bărbatul se şterge de sânge în grabă
Cu-o aripă de corb în zbor,
Din tufă, îndurerată, inima întreabă:
“Dragul mamei,mâinile te dor?

Dragule, mâinile te dor?
Mâinile te dor
Te dor
Dor...”



Cuvinte din livezi


Când a trecut atâta amar de vreme?
Iubito, peste noi zăpezi s-aştern,
Cât sunt aici cu tine, nu te teme
Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.

De când ţi-a înflorit pe deget iarbă,
-vergheta legământului pe veci-
Lumina din oglinzi se-mpleteşte salbă
Când prin poezia mea tu treci.

Chiar dacă, tu, acum, nu mai eşti
Fetiţa din livezi, dar eşti bunică,
Porţi cu tine traista cu poveşti
Pentru nepoţica cea mai mică.

A trecut, când, atât amar de vreme?
Iubito, peste noi se-aştern zăpezi,
Eu sunt aici, alături, nu te teme
Şi-ţi mai culeg cuvinte din livezi.