Învierea

Noaptea e Lumină
Morții cântă psalmi în bătrâne cimitire
Bucurați-vă!
Înfloresc degetele pământului
Cerul este palmă deschisă
Nepoții și-au întâlnit bunicii
Bucurați-vă!
Stelele sunt lacrimi de fericire
Iarba crește cuvintele proaspăt cosite
Nucii înfloresc prin vița de vie
Bucurați-vă!

De departe se văd părinții plecați
Cum vin dansând
Aerul viu de tămâie
Ținându-se larg de mână



Poveste cubistă

Răsar degetele din glia de la marginea plecării
Ghioceii și-au deschis ochii mari de dantelă
primăvară tu fumezi marijuana
iar vorbele sunt frunze îngălbenite
iar buzele sunt o formulă algebrică
imposibil de rezolvat

Și timpul nu a cunoscut culoarea lunii
în serile ce întorc singure parcurile memoriei
Florile iubitei sunt dalbe
și caii negrii alergă stepa îndulcită a mirării

Răsar solar fluturi pe dealuri
și ziua a părăsit noaptea ca un râu malurile
și stelele se preling pe fruntea ta
-necunoscute figuri geometrice

A rămas doar amintirea părăsită de banca
unor adolescenți maturi
și doar două degete nedespărțite în pământul dur


Mesteacănul


Mesteacănul crește singurătatea pădurii
care coboară muntele înțelepciunii de zăpadă
Frunzele vorbesc nostalgia dragostei de-o vară
Mesteacănul îmbătrânește timpul încremenit de verbele trecerii
E ziua copacului ce așteaptă nerăbdarea rădăcinii să urce muntele
Mesteacănul crește singurătatea pădurii
dezbrăcate de coaja aleargată prin coborârea florii de cireș


Poarta Raiului

Lacrimile sunt ale paradisului mere
Unde-i întuneric e Lumină din vid
Mușcă cu sete din iele
Nu vei uita gustul de ocnă al tristeții
Lacrimile se pun mărgăritare la piept
Și livada-și deschide poarta cea mare
Nu te aștepta ca să vezi
Bătrânul Petru cu norul prin păr
Doar o goală femeie de abur dansând
frunza de vie în șuieratul șarpelui de aramă
Lacrimile sunt ale paradisului mere
Privește cum mușcă fructele din cuvânt
Și singurătatea verbele coapte


Setea cerbului

Înserarea crăpată
În depărtarea deșertului vorbei
Se înălță cuvintele
Gloanțe pe harfa mâniei
Lacrimi îmbrăcate
de singurătatea izvoarelor
Cântă doina întrebării cu Fluierul
Din osul piciorului unui cerb
care duce apa să adape întoarcerea
în bătaia puștii de lemn


Dincolo de păduri (Ardealul)

Ardeal Ardeal
O vale de brațe, liniști și sclipiri de buze
ce urcă dealul care coboară
Belșug de dragoste și mere îmbăiate de soare

Ardeal Ardeal
Așteptarea ce lasă frunțile livezilor
în ochii izvorului limpezind răsăritul

Ardeal Ardeal
Vocea ta de chitara care cântă mierla
Și câmpiile vibrează gustul mierii
Albinele aleargă femeile cu piepturile râzând

Ardeal Ardeal
Flori de gânduri, vise și porumb


Echinox

Ce tristă e ziua dezbrăcată de singurătate
Ce frumos dansează aerul primăverii
Se aud acorduri de mere pleznind din florile livezii
Și o armonică depărtată-n șoapte
Și atât de aproape ochii tăi de dude coapte
Degetele primăverii ies ghiocei din piepturile îndrăgostite de așteptare
Ce nostalgie albă se lasă peste întuneric și viorele


Prietenul

Am doi prieteni năbădăioși
Unul la Răsărit care mă bate cu bâta
Altul la Apus care mă sugrumă de gât
Eu stau pe loc neclintit ca piatra
din râuri
Deși unii amici îmi spun
Mută un pas la Răsărit
Mută un pas la Apus
Eu stau încăpățânat și înțelept ca stejarul
Aici cu rădăcinile adânci
Înfipte dincolo de Pământ
Împreună cu singurul prieten
În cerul albastru înstelat
din care adapă un sânge verde năvalnic
Ce-mi ține brațele tari
Și frunzele la fel de roșii ca vinul din potir
Din care vom bea setea la fel ca ieri
Și fratele de la Răsărit
Și fratele de la Apus
Când asfințește cumpăna luminii
peste întunericul viu


Fado

Corzile chitarei sunt undele valurilor chemând răsăritul
Vorbele lor dulci spuse de pietre despre o iubire imposibilă

Marea e pânza de păianjen care ține inima prizonieră
Albatroșii dansează notele tăcerii și durerea albastră

Fado este povestea pleoapelor înlăcrimate ale cerului înroșit
Țărmul cântecului sălbatic invocă vuietul melancoliei sărate
Din scoicile timpului presară palmele singurătății îndrăgostite