A plecat măicuţa...

A plecat măicuţa  casa e pustie
poarta e legată cu un  lanţ de fier
în grădină-s singuri butucii de vie
cumpăna fîntînii scîrţîie de ger.

Nu-i mai umblă paşii prin ogradă
nu mai strînge neaua cu lopata
nu mai iese-n prag ca să ne vadă
pe pridvor s-a stins, demult, muşcata..

Trist, Grivei, rămas lăngă căsuţă
c-a murit stăpîna lui cea bună
nu mai umblă noaptea pe uliţă
latră, lung, sfîşietor, la Lună.

Şi cum stau, aşa, privind grădina
şi ograda care-i proaspăt ninsă
mama iese-n prag, face  cu mîna
şi-n pridvor muşcata e aprinsă.


Bătrâna doamnă cu sclipici

Cu  viaţa-i ca o zi de post
priveşte-n juru-I fără rost
şi are un fel de… tremurici.

A fost o doamnă cu renume
Acuma  este o frunză-n vânt
rătăcitoare pe pământ
şi nimeni n-o strigă pe nume.

Şi umblă, aşa, ca o nălucă
iar tinereţea-i  e departe
nu se mai teme de moarte
uitând acasă să se ducă.

Doamna noastră cu sclipici
se-ntinde-n iarba de pe jos
visează atâta de frumos
şi s-a oprit din… tremurici.

A fost o doamnă cu sclipici…


Bătrâna şi căţelul

Stă pe bancă-n parc bătrâna
lângă ea  cu un căţel
tot ce i-a rămas pe lume
este acest sufleţel...

Se gândeşte la trecut
anii nu poate să-i schimbe
iar căţelul lângă ea
sare-n sus şi face tumbe...

Are doi   bani   în batistă
cumpără cu ei  o  pâine
din care  mănâncă ea
 ce rămâne dă la câine...

Şi se bucură căţelul
dând  din coadă a bucurie
cine o  să moară primul
niciodată nu se ştie...

Dar acum bătrâna noastră-i
fericită peste poate
împărţind cu acest căţel
marea ei singurătate...


Cheia Bătrânei

Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.

Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.

Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.

Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg  chiar  la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.

“Fii, măicuţă mulţumită
să  ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?

Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
 vrem să schimbăm şi maşina.!”

În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.

Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.

Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.

Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.


Mama

Mi-e dor de tine mamă şi aş vrea
să fii, acum, când plouă, lângă mine,
s-alungi tristeţea de pe fruntea mea
aşa cum o făceai, fiind cu tine.

Să mergem după lemne amândouă,
acolo, în pădurile umbroase,
să culegem şi ciuperci şi flori
şi să ne-ntoarcem, seara, bucuroase.

S-aprindem focul din surcele-n tindă
fierbând o mămăligă pentru lapte
eu să alerg, voioasă-ntr-un picior
pe lângă focul scânteind în noapte…

Dar unde eşti? Te caut tot mereu,
iar în grădină mai este câte o floare,
fac un buchet, pornesc spre cimitir,
să îţi aprind, cu lacrimi, lumânare.