Cartea ”Bancuri și iar bancuri” scrisă de poetul Grigoraș Ciocan, conține un număr de patruzeci și unu de teme și titluri alese pe măsura conținutului, conturate sub forma unor poezii cu tentă hilară care reușesc încă de la prima lecturare, să descrețească fruntea cititorului. Cartea a apărut în luna august 2024 la editura ECREATOR Baia Mare, Colecția POESIS și poate fi considerată un adevărat balsam pentru sufletele obosite și încărcate de amărăciune lăuntrică, o oază de veselie îndreptată către lumina eului interior care sălășluiește în noi.
Coperțile sugestive sunt produsul creativ al domnului Florin Dochia, iar ilustrațiile întâlnite după prezentarea fiecărui banc sunt opera talentatului Leonte Năstase.
Titlul cărții se bazează pe repetitivul ”bancuri”, pentru a amplifica și sublinia conținutul tematicii  expuse.
Bancurile exprimă nevoia de creativitate a oamenilor într-un anumit moment, iar din punct de vedere al conținutului acestora, pot fi asemănate cu glumele și povestirile pline de tâlc ale bunicilor și străbunilor noștri, transmise din generație în generație. Alteori, bancurile își au rădăcinile în zicalele și proverbele strămoșești, deci pot fi considerate ca fiind producții folclorice și spirituale ale popoarelor.

Românii se numără printre cei mai înverșunați devoratori de bancuri, iar sursa acestora inspirată din lumea oamenilor, a animalelor, lumea satului și a orașului, zone regionale, politicieni și conducători, săraci și bogați, deștepți și netoți, tineri și bătrâni, etc, constituie izvor de energie pozitivă pentru cei care încearcă să le descopere înțelesul.
Grigoraș Ciocan s-a născut în anul 1952 pe 28 mai, în satul Sălnița din comuna Vima Mică, județul Maramureș. Autorul a îndrăgit poezia din copilărie, iar primele sale versuri au fost scrise de la vârsta de paisprezece ani. În același timp, a fost atras și de pictură.
Deși a compus poeme încă din adolescență, primul său volum de poezii a fost publicat la vârsta de cincizeci și patru de ani, debutând în volumul colectiv: ”Din dor de amintiri”, în Armonii Culturale în anul 2020, alături de Amalia Sima și Neaga Augustin.
Bancul, ca o simbolistică aparține unei teme folclorice ample, puțin dezbătută din punct de vedere literar, dar este în egală măsură și un mijloc de apropiere a autorului cu cititorii dornici să zâmbească, să uite de greutățile vieții, de necazurile și nevoile care le apasă umerii împovărați de griji.
O altă definiție se stabilește în conținutul temei narative care are ca scop final, producerea râsului, râs care apare în urma unei expuneri hazlii a unei situații, a unui fapt, a unei întâmplări sau dorințe.
De aceea, putem afirma că Grigoraș Ciocan a făcut o alegere avantajoasă pentru ajunge la inima cititorilor săi, îmbinând discursul comic atins prin cuvintele pline de duh și voie bună, cu povești de viață hazlii, culese din folclor sau inventate. Conform definiției din Dex, comicul (provenit din franceză ”comique” și latină ”comicus”)face parte integrantă din viața noastră și este interpretat ca fiind o categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situațiile sau personajele din viață sau din artă care provoacă râsul, este o notă ridicolă încărcată de elemente pline de haz, pe care o reprezintă cineva sau ceva.
Nu lipsesc din inventarul numelor populare prezentate în această carte: Maria, Mărie, Ion, Vasile, Grigore, Ioan, Gheorghe, Ghiță, Ionică, Ioji și Piranda, alături de nelipsitul Bulă, unul dintre personajele preferate ale românilor, indiferent de contextul în care s-a scris despre el de-a lungul timpului. Un alt personaj simbolic aparține primarului, pentru a se sublinia manipularea puterii în rândul maselor. Aceste personaje se pliază cu ușurință în miezul rolurilor unor actori de comedie, actori cu iz popular și folcloric care stârnesc prin narațiunile și descrierile lor, efectele comice care împrăștie în jurul lor, veselia.
Chiar dacă majoritatea numelor folosite sunt atribuite sfinților și automat acest lucru conferă o tentă împrumutată din aria creștinismului, ele sunt evocate în bancurile prezentate în această carte, ca simboluri ale descătușării omului de sentimentul nefericirii sau al tristeții.
În România, numele Maria este folosit de peste un milion cinci sute de mii de femei, numele Ion este folosit de peste un milion patru sute de mii de bărbați, numele Vasile este atribuit unui număr de peste șase sute de mii de bărbați, Gheorghe este sărbătorit de peste nouă sute de mii de români, iar acest lucru reflectă în ”Bancuri și iar bancuri” termenul de nume comun și nicidecum nu se face referire la numele unui sfânt iconic. În omul simplu și modest înzestrat cu autoironie și  inteligență nativă, în omul din folclor, părtaș la experiențe plăcute sau neplăcute, se strecoară toate aceste forme de manifestare a comediei care zac de mii de ani în inima românului și care răbufnesc când baierele sufletului devin încrâncenate și încorsetate datorită vicisitudinilor vieții.
Bancul este un mod de creație universal, unde personajele prind magie, culoare și farmec în urma  trăirilor și întâmplărilor reale sau onirice. El se naște din ilustrarea moravurilor în societate, a formei greșit înțelese în ce privește învățământul și noțiunea de elev, în manipularea oamenilor, din nevoia ca fanteziile noastre să prindă contur( sexuale, de dragoste, de detașare sau de îndepărtare a unei persoane). Aceste creații pot fi reușite sau nereușite, în funcție de starea de bună dispoziție produsă asupra cititorului, de istorioarele amuzante transmise și de învățămintele finale care răzbat dincolo de ironia fină a cuvintelor cu subînțeles. Bancurile pot fi auditive sau vizuale. Citind ”Bancuri și iar bancuri” veți deveni părtașii unor bancuri vizuale care vor rămâne întipărite în memoria celor care se delectează prin frumos. Amintirile referitoare la temele parcurse vor provoca râsul involuntar și o stare de bine, menită să vă binedispună sau măcar să vă fure un zâmbet. Nu veți regreta parcurgerea cărții, deoarece veți descoperi în cuprinsul ei toate formele posibile pe care un poet cu har le poate împleti prin cuvinte simple și populare, oferind tablouri de viață hazlii, uneori deocheate. Astfel, amanta și amantul, doctorul, baba surdă, soțul și soția (după mulți ani de căsnicie), dorințele sexuale și fanteziste ale partenerilor și cele referitoare la însurătoare, imixtiunea ridicolă a Elenei Ceaușescu în colindele oamenilor la palatul lui Nicolae Ceaușescu, popa și poliția, Mărie și Ion, șoarecele și pisica, Ion și Ghiță, Marie și Gheorghe, Ion ciobanul, Vasile, Grigore și Ioan sunt doar câteva din temele care stârnesc amuzamentul, unele dintre ele parafând și titlurile anumitor bancuri.
În ”Final”, autorul folosește în cele două catrene, rima imperfectă, evocând în stilul inconfundabil, un testament de suflet adresat cititorilor săi, alături de promisiunea că va scrie atâta vreme cât va exista, în speranța că va aduce în inimile semenilor un dram de bucurie și un zâmbet larg care să le facă viața mai senină.
”Cât pe lume eu voi fi / Voi scrie cât voi trăi, / Să râdem, să ne-amuzăm, / Cu toții să ne distrăm...
În același timp, Grigoraș Ciocan devine serios și lipsit de comicul molipsitor și își cere scuze dacă prin bancurile sale a supărat pe careva, recunoscând că: ”Tot omul e cu păcat”.
” Iar acum, chiar la sfârșit, / Dac-am scris ceva greșit, / Eu vă rog să fiu iertat...
Autorul încearcă să creioneze și să scoată la suprafață o lume mai bună, o lume în care bancurile domniei sale să guverneze sufletele doritoare de armonie, de iubire, de înțelegere, dar mai ales să străbată inimile și fețele celor dispuși să uite de problemele cotidiene, dăruindu-le acestora cu ajutorul cuvintelor împletite cu meșteșug, pacea unei minți odihnite și renăscute datorită glumelor presărate în bancurile sale. Prin lansarea pe piață a acestei cărți, Grigoraș Ciocan a pornit de la ideea că prin bancurile domniei sale inserate prin intermediul artei, frumusețea vieții poate fi adusă la lumină cu ajutorul zâmbetului și râsului nevoalat.