Prozatoarea Liliana Gabroveanu aduce în atenția noastră o carte inedită cu povești, adresată în special copiilor, carte ce poate fi citită însă cu plăcere de fiecare dintre noi.
”La Gura sobei” este face parte din Colecția PROZĂ (este a patra carte de proză a autoarei). Tipărită la editura ECREATOR Baia Mare, în anul 2024, conține povești inspirate din lumea reală a oamenilor, animalelor și păsărilor.
Luna trecută am scris prefața la volumul său de poezie: ”Amalgam de suflete” apărut la aceeași editură și pot să afirm că am rămas plăcut surprinsă de noua carte cu povești, carte care m-a purtat inevitabil în lumea copilăriei, în universul fantasticului și al imaginației creatoare a prozatoarei.
Poveștile s-au transmis din generații în generații, oral sau scris. Ce poate fi mai frumos pentru un copil, decât să stea ”La gura sobei” și să asculte prin glasurile părinților și ale bunicilor, poveștile citite de aceștia, din care să aprofundeze învățămintele necesare?
Sinonimul pentru ”poveste” este ”basmul”. Poveștile Lilianei Gabroveanu au narațiuni ample care includ în paginile cărții supranaturalul și fantasticul.

Din fiecare poveste avem de tras unele concluzii folositoare de-a lungul vieții și în fiecare poveste citită vom descoperi că ”binele învinge răul”, așa cum lumina, distruge întunericul. Pornind de la această semnificație, mergând pe urmele credinței în Dumnezeu, omul nădăjduiește că lumina va fi mereu biruitoare și astfel, întunericul va fi distrus. Dar în poveștile de față, prozatoarea Liliana Gabroveanu scoate în evidență o cu totul altă valoare a ”răului”. Prin poveștile expuse, eroii principali traversează cu ajutorul ”răului” punți existențiale care îi vor ajuta să se dezvolte și să evolueze datorită experiențelor prin care trec.
Sunt lecții de viață din care vor avea aprofunda povețe noi, prin intermediul cărora vor dobândi trăiri interioare nemaiîntâlnite pe care și le vor însuși, devenind mai puternici.
În prima poveste numită ”Crăiasa vrăjitoare”, narațiunea curge simplu, cu descrieri ale personajelor, folosindu-se persoana a III-a, iar dialogurile sunt la persoana I și a II-a.
Se păstrează și se aduc în prim plan unele elemente din folclorul popular, cum ar fi de pildă: preluarea puterii țării de un prinț leneș și fără experiență, atribuțiile sale în conducerea acelui ținut, pețitul și nunta, abilitățile personajelor principale, proba de foc prin care este necesar să treacă regele leneș pentru a-și respecta promisiunea făcută unei crăiese vrăjitoare, etc. Cu ani în urmă, aceasta îl ajutase să învingă o armată ostilă care-i invadase teritoriul.
Deși albul prezent în descrierea rochiei crăiesei ne duce cu gândul la pur și imaculat, contextul de față semnifică răceala acumulată în timpul iernii prin zăpada de culoare albă. Gheața inimii frumoasei crăiese nu face altceva decât să evidențieze antiteza dintre simbolul culorii albe explicată în mitologie (pur, candid, nevinovat) și culoarea albului iernii reprezentată prin frig și ger. Simbolizează lipsa de suflet al acestei făpturi din lumea fantasticului.
Ca elemente principale negative care se desprind din poveste aș enumera: lenea, lăcomia, mândria, setea de putere și lux, toate acestea regăsindu-se la conducătorii regatului: regele și regina. Aceștia nu au știut niciodată să-și conducă poporul, ci doar să-și exploateze supușii. Această poveste seamănă mai degrabă cu un basm popular în care crăiasa vrăjitoare apare de nicăieri, ajută, apoi își cere răsplata. Un proverb românesc care spune: ”Cine se aseamănă se adună”, face lumină în descrierea regelui și reginei aflate la tron, deoarece ambii sunt leneși, obișnuiți cu bogăția obținută pe spinarea oamenilor care plăteau biruri palatului regal. Pe deasupra, cheltuielile nechibzuite ale celor doi, au ajutat la destabilizarea economică a țării și în același timp ambii au reprezentat modele negative pentru oamenii din teritoriu. Un popor care nu este condus rațional va suferi când visteria țării se golește.
În viziunea prozatoarei, crăiasa vrăjitoare nu reprezintă altceva decât spoiala frumuseții exterioare, făcându-se abstracție totală de sentimente și noțiunea de iubire.
Fiul regelui leneș, va creiona însă partea frumoasă care se desprinde din narațiune, infirmând proverbul enunțat mai sus, iar moștenitorul își va onora sarcinile care-i revin și va căpăta înțelepciune. Cu ajutorul acestor elemente și al rugăciunii îndreptate Divinității, tânărul prinț va reuși să învingă sufletul malefic al vrăjitoarei care și-l dorea drept soț, întărind astfel ideea că: ”binele învinge întotdeauna răul”.
”Cavalerul nemuritor”, ”Negustorul de podoabe”, ”Piticul din pădure” și ”Leacul vrăjit”, sunt patru povești în legătură strânsă una cu cealaltă. Prozatoarea ne aduce în prim plan povestea personajului Ileana, personaj popular, des întâlnit în basme (Ileana Cosânzeana, Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, etc). Autoarea centralizează numele acestei fete, odată cu introducerea acestuia în narațiunea altor povești: ”A fost odată ca niciodată, eheiii... demult de tot, o fată săracă, dar cred că o știți de acuma, nu-i așa? Ileana, fata ce locuia împreună cu mama ei într-o căsuță, la margine de codru des. Lumea o cunoștea drept precupeață, vindea fructe din pădure și ciuperci”.  Cavalerul, negustorul și piticul nu au nume.
Ileana este o făptură înzestrată cu frumusețe și înțelepciune, dar este supusă greșelilor ca fiecare om, din dorința de a avea o viață mai bună. ”Codana” este descrisă ca având ”plete blonde și ochi albaștri, strălucitori”. Este harnică și săritoare, obișnuită cu munca de zi cu zi. Muncește alături de mama sa și învață să croiască haine. Merge în târg și vinde ierburi unui vraci care deținea rețete de leacuri și alifii pentru oamenii bolnavi. Punctul culminant al poveștii îl constituie întâlnirea cu acel ”cavaler nemuritor” care se reîntoarce ocazional în lumea pământeană datorită unui elixir fermecat aflat în acea șpițerie frecventată de Ileana. Ca oricare tânără, își dorește haine de lux și bijuterii, asemănătoare cu ale domnițelor care se plimbă prin cetate alături de pajii arătoși și deseori, visează să ajungă să conducă țara în care locuia, alături de prințul desemnat la preluarea tronului. Era încrezătoare în forțele ei și spera să ajungă bogată, pentru ca ea și mama sa să scape de sărăcia care le înconjura din toate părțile.
Ileana fură, ascunde faptele rele față de mama sa și îl pedepsește pe negustorul trufaș când acesta nu-și ține promisiunea dată, luându-i fără permisiune colierul fermecat cu ajutorul căruia el se întorcea la cei doi copilași.
Ileana își însușește elixirul fermecat de la spițerul care vindea leacuri și se trezește în postura de a lua decizii esențiale pentru viața sa când cavalerul blestemat îi face oferta de a-i fi soție și a deveni nemuritoare și bogată, asemenea lui. Ea alege firescul, umanul și dragostea pentru mama și casa în care a trăit în condiții precare, arătând prin aceasta, că iubirea pentru cei dragi este mult mai valoroasă și importantă decât toate bogățiile lumii. În același timp ea devine prietena celui de la care și-a însușit prin furt sticluța cu elixir fermecat și pe care nu îndrăznea să-l confrunte, știindu-se vinovată. Cu toate acestea, acesta o iartă și o învață cum să facă leacuri vindecătoare, iar cu ajutorul acestor rețete, Ileana salvează tot regatul, de la o boală nemiloasă, în frunte cu ”regele cel tânăr”.
Ileana este personajul central al celor patru povești, dar nu se seamănă cu personajele portretizate în alte basme populare, deși începe cu : ”Dragi copii, am să vă spun acum o poveste despre o fată care trăia în pădure. / O chema Ileana. Ileana din codru” și se termină cu ”A fost odată ca niciodată”. Desprindem ideea că uneori visurile pot deveni realitate, dacă primează perseverența și dorința de a învăța ceva folositor societății, iar binele făcut cuiva se răsfrânge asupra omului într-un bine și mai mare. Pentru că Ileana, deși comite nenumărate greșeli și este portretizată uneori ca fiind un personaj negativ, învață să-și atingă țelul, corectându-și propriile metehne și deficiențe.
Urmează povestea ”Capra fermecată” și aceasta pare cu adevărat desprinsă din basmul popular în care personificarea caprei care capătă însușiri omenești, îmbină narațiunea cu dialogul și descrierea. Astfel, Liliana Gabroveanu alătură miraculosul, cu realitatea existențială în care-și duc viața oamenii săraci. Lui Gheorghe căprarul, Dumnezeu îi întinde o mână și-i lasă o fereastră deschisă pentru a se îmbogăți, în momentul în care boierul la care lucrează încearcă să-l fraierească, neplătindu-l. Acesta îi oferă lui Gheorghe doar o capră râioasă și slabă care se putea stinge din viață în orice clipă. Acceptarea ”darului” îl va recompensa pe Gheorghe și mama sa pentru toate neajunsurile îndurate până-n acea zi. Capra se dovedește a fi fermecată. Ea vorbește cu glasul unei femei și îl răsplătește pe noul stăpân care i-a cruțat viața cu lapte și galbeni, cu ajutorul cărora să reușească să ducă o viață îndestulătoare. Capra din această poveste simbolizează povestea femeii care trădează și minte, folosindu-se de încrederea omului iubit. Este blestemată, dar și înzestrată cu puteri magice. Ea are încredere doar în oamenii cu suflet bun și doar cu aceia vorbește.
Gheorghe prosperă datorită căpriței, se căsătorește și devine unul dintre cei mai înstăriți gospodari ai satului. Liliana Gabroveanu aduce astfel în fața cititorilor, ideea că oamenii au dezvoltat dintotdeauna o adevărată obsesie cu privire la ce fac și cum trăiesc semenii de lângă ei. Și nu este valabil doar pentru vecini, ci acest concept este extins și în interiorul familiei asupra acelor ființe care, din dorința de a avea mai mult, ajung să fure de la propriul copil( soacra lui Gheorghe procedează astfel). Curiozitatea, dar și ciuda extinsă asupra omului care se necăjește și se consumă când vede un confrate mai fericit ca el, a dus la expresia venită din străbuni: ”dacă moare capra mea, să moară și capra vecinului”. Într-un cuvânt: ” dacă eu sunt sărac, să fie și el ca mine”, etc, acest concept se poate dezvolta în mai multe direcții. Se minimalizează astfel din punct de vedere spiritual și psihologic, succesul unei alte persoane, în ideea ca frustrarea interioară a invidiosului, să nu mai existe. Acest gen de oameni nu iau în calcul însă nepriceperea lor în vederea obținerii pe cale cinstită a unor foloase materiale și ajung până acolo, încât încearcă să suprime fiecare element ce simbolizează pasul spre reușită a celui pe care îl pizmuiește. Astfel, vecinul îi ucide capra lui Gheorghe, însă din copitele acesteia, mai izvorăsc patru sute de galbeni, înmulțindu-i averea. Soacra își fură ginerele, dar observăm că autoarea plasează corect împotriva acestui gest, efectul de bumerang, prin apariția tâlharilor care o jefuiesc lăsând-o fără banii furați, efect menit s-o pedepsească pe mama invidioasă pe averea fiicei și a ginerelui. Aceasta va rămâne alături de hoți în codru, consfințind ”o veche zicală din moși strămoși: Lăcomia pierde omenia”. Invidia și gelozia împotriva unui om care s-a realizat în pofida vicisitudinilor vieții, pornește de la ego-ul fiecăruia. Invidia consumă energie și este asemuită cu o boală care te erodează în interior. O boală care-ți întunecă mintea și sufletul, determinându-l pe acel om bolnav să realizeze atrocități îndreptate către cel care o duce bine din toate punctele de vedere. În pofida faptelor negative care se răsfrâng asupra personajului principal din pricina celor din jur, tabloul realizat de autoare asupra lui Gheorghe este cel al omului econom, capabil să-și oprească bani deoparte și pentru vremurile tulburi când va deveni neputincios, dar și pentru copiii săi. Cumpătarea este un alt sfat înțelept pe care autoarea cărții îl va specifica voalat în cartea cu povești.
”Vioara din cufăr” este o altă proză scurtă interesantă care îl prezintă pe tânărul Andrei alături de o vioară și arcușul ei, ambele elemente fiind înzestrate cu puterea graiului. Vioara are inimă și glas, singura dorință adresată băiatului, este aceea ca el să nu dezvăluie nimănui acest secret încredințat. Vioara îi promite tânărului că îl va învăța să cânte, însă acest jurământ se stinge în momentul în care Andrei îi mărturisește mamei despre puterea de a vorbi a instrumentului de cântat, iar vraja se risipește. El apare ca fiind un mincinos în fața femeii care i-a dat viață. Adoarme supărat și în vis, vioara îi șoptește: ”Copile! / Ține minte! În toată viața ta / Încrederea celor din jur, în tine, / Nu o înșela!” Vioara îi încredințase un secret și el nu l-a putut păstra. Astfel și-a pierdut ”cea mai bună prietenă pe care o avusese vreodată”. Mesajul transmis implică ideea de prietenie sinceră și necondiționată dintre două ființe, care trebuie să fie sacră și profundă, încărcată de loialitate.
”Poveste de pe baltă” urmărește traiectoria parcursă de o pereche de lișițe, aflată în imposibilitatea de a-și crește puii. Oamenii le acaparează lacul cu mizerii, deșeuri și lucruri aruncate la nimereală, compromițând fauna și natura înconjurătoare și distrugând astfel viețuitoarele apelor. Conservele tăioase aruncate în lac, cutiile de carton și sticlele de plastic, gunoiul în care se sufocă viețuitoarele apelor, nu fac altceva decât să încetinească legătura dintre regnul vegetal și cel animal, formând un zid între cele două, zid care va duce în timp, la fisurarea și distrugerea speciilor.
Apariția balastierelor în locul unde unul din lacuri era curat, reliefează că omul nu va face altceva decât să intervină forțat și brutal în lumea păsărilor a căror viață depinde de apele încărcate cu pești. Plecarea lor în țările calde an de an, nu le va ușura reîntoarcerea dacă oamenii nu vor conștientiza că trebuie păstrat un echilibru permanent între ei, plante, animale și păsări. Fiecare specie își compensează menirea sa pe acest pământ.
În ”Poveste din lumea insectelor”, Liliana Gabroveanu deschide cu iscusință porțile din lumea insectelor și alege povestea unui greier mic și verde care a cântat și s-a jucat toată vara cu celelalte gâze, iar în prag de iarnă s-a văzut nevoit să hoinărească de unul singur, în căutare de hrană. Cunoaștem povești cu iz fericit sau încărcat de tristețe provenite de la autori consacrați. De exemplu, ”Greierele și furnica” de Marin Sorescu este o parodie semnificativă, după celebra fabula cu același nume semnată de La Fontaine. George Topârceanu a scris, la rândul său, „Balada unui greier mic”, însă poezia lui Sorescu se vrea a fi percepută într-un alt mod decât în balada poetului George Topârceanu, deoarece greierul iese victorios în confruntarea dintre el și furnică, aceasta oferindu-i în final mâncare. Victorios va ieși și greierașul din această poveste, dar confruntarea va fi între el și om. Copilul îl ține prizonier într-o cutie transparentă aflată în garajul părinților. Nevoia de libertate și sentimentul de sufocare îl determină pe greiere să fugă din acel loc, deși i se oferă apă, mâncare și căldură. Preferă să plece afară în toiul iernii, să înghețe de frig, decât să locuiască într-o ”închisoare” unde era privit asemenea unui cobai pe care se făceau experimente.
Autoarea este blândă în finalul poveștii cu greierul leneș, oferindu-i acestuia un loc plin de frunze, ca o plapumă, unde să se adăpostească și să aștepte sosirea primăverii. Primăvara simbolizează speranța, renașterea, întinerirea. Autoarea speră că personajul său a tras concluziile esențiale pentru a supraviețui fără să cerșească mâncare de la nimeni.
Ultima poveste prezentată se numește: ”Poveste din pădure”, unde apare un crâmpei din viața urșilor nevoiți să părăsească habitatul lor din cauza oamenilor care le ocupă pădurea.
Aici se face referire la turiștii care invadează muntele în căutare de zmeură, mure, afine sau ciuperci, sau la cei care escaladează muntele în căutarea frumosului. Toți sunt dotați cu spray împotriva urșilor, unii au bâte, alții au pistoale sau puști. Moș Martin se vede nevoit să se retragă din calea lor deoarece este un urs bătrân și cu experiență, însă urșii tineri sunt îndrăzneți și impulsivi și nu cunosc frica de oameni. Aceștia au crescut aproape de oraș și s-au hrănit din tomberoanele de gunoi.
Ursul bătrân învățase să se ferească de omul care nu purta uniformă verde(pădurar).
Moș Nicolae întruchipează binele. El hrănește urșii când ies din hibernare, alături de un lup bătrân, alungat de haită. Îi pusese numele Colț Alb și acesta venea la el, asemenea unui câine domesticit, cu coada între picioare. Moș Nicolae este creionat ca fiind un protector al animalelor și era singurul dintre ceilalți pădurari care se plimba fără frică prin pădure, nefiind nevoit să folosească pușca din dotare pentru a se apăra, deoarece animalele îl respectau și iubeau.
O altă problemă ivită este apariția focului care mistuie totul în cale, determinând animalele, păsările și gâzele să-și părăsească habitatul și să-și construiască noi adăposturi, invadând pământul și locurile altor viețuitoare.
Urșii împrumută din însușirile oamenilor. Cu o delicatețe și o ironie fină, autoarea creionează diferențele dintre ursul riveran( de sine stătător) și cel venetic(sosit din alte locații). E mai curând o paralelă între tânărul care se consideră atotștiutor și consideră că sfaturile nu-i folosesc și omul matur care a știut să înfrunte o sumedenie de probleme, ocolind cu dibăcie evenimentele neplăcute.
Ursul riveran portretizat prin Moș Martin este un animal cu experiență și modest în comparație cu urșii venetici, care au văzut orașul. Cu toate acestea, ei sunt cei mai expuși cruzimii omului, deoarece au încredere în el. Chibzuit și atent la tot ce se întâmplă în jurul său, Moș Martin nu își pierde timpul cu aceștia și caută să-și refacă bârlogul în alte părți.
În cele din urmă, tăietorii de păduri sunt punctul culminant care îl îngenunchează pe bătrânul urs în fața ispitei de a mânca puțină carne. Era sătul de jir. Alege apropierea lui de sat, convins că acolo va găsi hrană. Pe de altă parte, este convins că această alegere este corectă, deoarece ascensiunea omului pe teritoriul său l-a privat de hrană și casă.
Se desprinde proverbul: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, însă totodată se cristalizează ideea că oricare urs, din vânător se poate transforma în vânat. Fără să realizeze, habitatul în care trăia ursul din poveste se restrânge, iar principalii vinovați sunt oamenii.
Autoarea implică în poveștile sale personaje din lumea regnului animal: nevertebrate(greierul) și vertebrate(lișițele, capra, urșii, lupul bătrân, etc). Dialogurile acestor personaje sunt liniare, scurte și ușor de înțeles, Liliana Gabroveanu încercând să le ofere însușirile oamenilor și o parte din sentimentele acestora. Personificarea este o figură de stil pe care prozatoarea o evidențiază des în acest volum de proză, explorând cu perseverență, teme precum iubirea, sacrificiul și statornicia, loialitatea, invidia și răutatea, destinul omului.
Liliana Graboveanu combină elementele de basm cu realitățile vieții cotidiene, încercând să ofere fiecărei povești, profunzime și unicitate, sperând că în acest mod, copilul din noi se va trezi la realitate, dincolo de vârstă. Poveștile sunt necesare copiilor pentru a se dezvolta armonios, pentru a gândi și a învăța să expună conținutul narațiunii, formându-și propriul vocabular alături de care vor înfrunta obstacolele care apar inevitabil în calea destinului.
Felicitări, Liliana Gabroveanu pentru curajul de a păși în Universul Copiilor, dăruindu-le acestora culoare, veselie și lumină!