Oraș de câmpie

Aici, unde câmpul ia foc în amurg
Se înalță așezările noastre
Din lutul prin albia căruia curg
Atât de îndepărtatele astre.

Brazde adânc semănate cu umbre
Străbat ținutul acesta de aur -
Demult, oameni cu privirile sumbre
Au vărsat sânge aprins de balaur.

Uneori, după vreo rară furtună
Când frunzele străzii picură șoapte,
Poți auzi cum ascuns după lună,
Monstrul acela se tânguie-n noapte.

Floarea soarelui

Septembrie-și îndoise aripa pe câmpuri
Zugrăvind visătoare un tablou în culori,
Umbrele arborilor legănate de rânduri
Îmi purtau sufletul mai aproape de nori.

Cuvinte de dragoste străbăteau zarea
O lacrimă se topea undeva într-o carte,
Cu brațe de aer cuprindeam înserarea,
Te-ntorceai surâzând ușor de departe.

Acum văzduhul călătorește pe dealuri,
Plopii bat în ferestre pe țărmuri de lut,
Florile soarelui alcătuiesc pentru valuri
Un port în miezul câmpiei, pe unde-am trecut.


Țărmuri

Arhitectură înaltă a vițelor apei,
Cu ziduri și bolți iubind nemișcarea,
Fereastră umbrită de tainele pleoapei
În care văzduhul se unește cu marea.

Ideal necuprins al dorințelor mele!
Aleg pragul tău misterios și albastru -
Păsări albe te cheamă, corăbii rebele
Zugrăvite de raza aceluiași astru.

Câte cranii albind au ajuns pân' la tine?
Cunoști numele lor scrijelite pe valuri?
Iată, sfidând găvanele lor opaline,
Tâmpla poetului se desparte de maluri.