Mă aflu aproape la capătul de drum

iată mă aflu aproape la capătul de drum
al itinerariului care mi-a fost dat să-l parcurg anume
de când am fost trimis să ființez în Lumină
și nu găsesc cuvinte să pot să vă spun
cât de mult am dorit și așteptat
Clipa supremă Care să-mi aline
Dorul tainic fără de margini
ce-l port în Suflet neîncetat
precum Bolta cerească pe fruntea sa
poartă stelele, soarele, luna
fără să pot înțelege de ce și cum, clipă de clipă

nestăvilitul Dor reverberează în Mine
și nu vrea să mă părăsească orice i-aș spune
până când nu voi găsi și gusta
dintru Adâncul Lui tainic Apa-Cea-Vie,
Elixirul Nemuririi și Fericirii eterne
după Care Sufletu-mi tânjește neostoit
de când ființează și are Conștiința de Sine


doar o simplă Poveste...

fost-a că era odată...
acum iată nu mai este
și din multe cele petrecute,
intens și conștient trăite,
a rămas doar o simplă Poveste...
Care,
după o vreme oarecare,
în cele din urmă, Timpul
și pe Aceasta o veștejește...

doresc nespus de vorbă să stau
cu Negrăitul-Cel mai presus
de cuvinte și orice înțeles
să-mi reveleze Misterul ontic
prin Care cu ochii larg deschiși
dat mi-a fost să rătăcesc
în căutarea arzătorului răspuns
Dindeunde vin și mai cu seamă
încotro peregrinez...,
când întru aceasta tainică, miraculoasă Lume
nimic nu stă pe loc din câte le văd
ci toate curg având un scop anume,
atunci mă-ntreb dacă este și ce ne așteaptă
dincolo de capătul de drum
care ineluctabil îl încheiem pe acest tărâm,
fi-va un nou început cu o inedită cărare
ce nu are capăt dincolo de zare,
un Areal a cărui imagine o întrezăresc
reflectându-se doar în oglinda-mi Rațiunii
cu o nesfârșită întindere ce n-am cum s-o ating,
în timp ce de dinlăuntru-mi cineva tainic îmi spune
că dacă Viața ce ni s-a dat pe veci ar apune,
Existența întreagă ar fi o banală absurditate,
o dezamăgire ființială lipsită de sens,
alegație pe care nicicum nu pot s-o accept
vis-a-vis de Mine-Însumi enigmaticul
Miracol încoronat cu aureola Rațiunii
mai presus de orice înțeles,
de vreme ce iată mă regăsesc și sunt
Migrator prin fantasticul Multivers,
având mandatul să întâlnesc Înțelesul-Cel-Dedincolo de cuvinte...,
Care de când mă știu neîncetat îmi reverberează
în suflet și în minte
mai presus și dincolo de orice înțeles...

poată să creadă oricine ce vrea,
însă pe Mine nimeni vreodată nu va putea
să mă abată dintru al meu ineluctabil demers...


Adeseori

stau adeseori
de unul singur și mă întreb
ca un limitat ce sunt
cum ar fi fost mai bine
să fii venit ori nu
în existență pe acest Pământ
unde mi-a fost dat să trăiesc
deopotrivă în bine și în rău
zi și noapte frământându-mă mereu
fără să știu ce mă așteaptă
în clipa imediat următoare
pe Calea ce duce în Necunoscut.

Iar dacă iată fost-a că sunt
întru totul Eu mă supun
Legii Supreme universale
în fața Căreia n-am cum să mă opun
ci umilit cu neclintită Speranță
mă las în voia Celui Care
a rânduit să mă facă
o Făptură aleasă
să mă minunez și să mă întreb mereu
de fapt ce sunt cu adevărat - Eu-,
cum și Cine m-a alcătuit atât de minunat,
precum și de multe câte alte cele...
de unde, prin Cine, de ce și de când
Cerul are miliarde de stele
care noaptea s-aprind și ziua apun
dacă nu cumva și noi
avem ceva în comun cu ele.

La urma urmei însă
mă întorc și mie însumi îmi zic
decât să fii rămas în neant
pentru totdeauna nimeni-nimic
mai bine prefer să fiu
ceea ce de fapt și sunt
o Scânteie descinsă din Misterul Absolut,
o lacrimă din ochiul Marelui Nevăzut
în care Cerul își oglindește Chipul
luminându-mi gândurile mele
cu mirifica-i Oștire de stele...


Rugul aprins

toată Viața mea
de când mă știu
Visul meu a fost să zbor
cu mult mai mult
deasupra stelelor
întru nepătrunsul Adânc
al eternului Mister
să-mi potolesc ființiala sete
și nemărginitul Dor
după Cel-Ce prin Sine-Însuși-Este
Cel fără început și fără de sfârșit
în vecii vecilor...
Autorul-Rațiunea-Sensul
întregii existențe, revelându-ni-se
prin glasul tainic din Rugul
viu și luminos arzând
fără a se mistui vreodată,
aprinzând speranța în sufletele celor dezorientați
asigurându-ne pe toți cei îndoielnici
că nu suntem purtați
la voia întâmplării oarbe
ca frunzele în vânt
și că nu am fost creați ca să sfârșim
pentru totdeauna în negrul mormânt.


Gânduri tomnatice

Toamna de acum
a sosit mai devreme
ca altădată
pe fața frunzelor
se vede tristețea
când îngălbenite
cad
      una
             după
                      alta
dezolată pădurea
se întreabă
de ce ne-au părăsit trubadurii Primăverii
cu atâta grabă

În mintea copacilor
a început să încolțească
tomnatice gânduri
cu barbă.


E toamnă din nou

pe ulița Bisericii e toamnă din nou
vino, iubito, la Sărbătoarea frunzelor
purtate de vânt
să ne spună ce simt în sufletul lor
când desprinse de ram
înainte de a cădea pe pământ
pentru câteva clipe
visează că zboară și sunt
Păsări Măiestre chemate de Cer
să-și facă cuibul în propriul cânt

e toamnă din nou, cu ploaie, ceață și vânt
Iubito, vino la comemorarea visurilor
pe care Destinul le-a frânt
să le privim umbrele veștejite
în spatele tristeții din gând
lăsând Toamna târzie să treacă desculță
pe întinsul covor de argint.


Cu ramuri desfrunzite

Cerul să mă ierte
rabde-mă Pământul
greșit-am fără număr
cu fapta și cuvântul.

Neluând în seamă
poruncile sfinte
îndelungata-ți răbdare
iubirea de Părinte.

Doamne, cum să vin la Tine
gol de fapte bune
încărcat de patimi
să nu-mi fie rușine.

Lumina-i pe sfârșite
se apropie Noaptea
cu ramuri desfrunzite
la geam îmi bate moartea.


Rugăciune de seară

Binecuvântă, Doamne
lăsarea serii
ce vine dinspre
Nemărginirile zării.

Și prin revărsarea
peste întreaga Zidire
a Duhului Tău Sfânt
dăruiește-ne liniștea
și Pacea covârșitoare
mai presus de cuvânt.

Încât s-o trăiască aievea
până și cei care
din vremuri imemoriale
dorm în întunecatul mormânt.

Și visează în somnul lor profund
mult așteptatul Răsărit
al Unicului Astru fără asfințit.