Socrate se încumetă să găsească el însuşi o definiție pentru acest termen, motiv pentru care se apropie, fără să-l atingă, încet, încet, de conceptul pe care îl explicitează dialogurile târzii. Astfel, frumos este tot ceea ce poate să-şi împlinească bine rostul propriu, sugerează el; aşadar, nu s-ar putea oare ca frumosul să fie o funcție îndeplinită cu succes?(HIPPIAS MAIOR, 295c-d, traducere parțială de Constantin Noica în ARTE POETICE).              Însă, nu întârzie să constate faptul că şi această definiție trebuie amendată pentru că nimeni dintre noi nu ar accepta să laude ṣi să socotească drept nobilă acea destoinicie de a face rău.
Ar fi posibil ca frumosul să fie "prielnicul". Aici întâlnim o prefigurare a tezei platonice conform căreia frumosul este binele.
          Se va ajunge la un impas cu această definiție, din cauza distincției dintre puterea producătoare si produsului finit.
          Dacă frumosul este cauza binelui, binele şi frumosul se deosebesc în aceeaşi măsură în care tatăl se deosebeşte de fiu sau autorul de opera sa. În consecință, şi frumosul trebuie să difere de bine, ca o necesitate, adică trebuie să fie un nou-bine, concluzie inadmisibilă (Ibid., 296 c-d).

          Se recurge apoi la plăcere, ca termen definitoriu al frumosului. Ar fi  însă bine să definim frumosului drept ceea ce ne produce plăcere prin intermediul auzului şi al văzului? Se întreabă Platon (Ibid., 297e).
           Problema pe care o ridică această definiție este, în parte, cea a limitării nobilului şi plăcutului la senzual şi, în parte, adegvarea plăcerii ca atare la diferențierea dintre cele două canale, văzut ṣi auzit.
          Ceea ce Hippias numeşte la modul disprețuitor, "praful şi vorbele deşarte"(Ibid.,304) ale acestui dialog timpuriu despre frumos sunt prinse într-o structură teoretică de o mare pregnanță în dialogurile târzii. Aproape de finele BANCHETULUI, după ce Platon a înfățişat la modul elocvent ce este Frumosul în sine şi modul de viață care se apropie cel mai mult de acest ideal, el adaugă, reamintindu-şi parcă sugestiile lui Hippias, următoarele: "Din momentul ce ai văzut-o odată (adevărata exență a frumosului), cum îți vor mai părea pe lângă ea şi aurul şi îmbrăcămintea, şi tinerii frumoṣi, şi copilandrii?"(BANCHETUL, 211d. Traducere C. Papacostea, în PLATON, DIALOGURI).
          Pe tot parcursul dialogurilor, esenţa frumosului este folosită drept nume unic pentru țelul în căutarea căruia filosoful îşi consumă întreaga viață. Apoi, lucrul în a cărui căutare îşi consumă viața filosoful este, în viziunea lui Platon, acela pe care toți oamenii ar trebui să-l dorească, dacă divinul din firea lor ar putea fi pe deplin însuflețit. "Când ajunge la bine, nimeni nu se mulţumeşte să-i posede doar aparența, ci toți oamenii îi caută realitatea"(STATUL, VI, 505d.).
          Binele unui lucru înseamnă pentru Platon temeiul existenței acestuia, iar toate făpturile, însuflețite sau nu, există în raport cu participarea lor la bine.
          În consecință, căutarea intelectuală a binelui, adică filosofia, reprezintă modalitatea specific umană a universalei năzuințe către existența esențială şi incoruptibilă. Dar, pentru că omul este un conglomerat de trup şi suflet, care tinde şi-ntr-o parte şi-n alta, semnificația strădaniei sale în ceea ce priveşte locul său în natură este destul de ambiguă.
          Astfel, filosofia ar reprezenta smulgerea sufletului din lăcaşul lui corporal, putând fi descrisă drept o murire în viață. Pe de altă parte, ea poate fi înflorirea vieții însăşi, ca sublimare a acelei puteri divine care, în ordinea animală, împinge masculul către femelă, umplând inima îndrăgostitului cu dorință fierbinte şi cu entuziasm, insuflând curaj invicibil acelei oştiri sacre a tinerilor tebani şi palpitând în cântecul poetului, mişcându-i pe ascultători până la lacrimi, toate acestea putând fi însunate într-un singur cuvânt - EROSUL.
          Filosofia, această ultimă invenție a spiritului omenesc, cea mai tânără dintre arte, este astfel revelată drept "cel mai bătrân şi cel mai nobil dintre zei". Platon îl pune pe Socrate să spună în atât de multe cuvinte că dragostea este un filosof(BANCHETUL, 204b). Amândouă, atât dragostea cât şi filosofia, îndură suferințe şi pasiuni violente; amândouă, dacă norocul  surâde încercării de cucerire în dragoste, precum şi muncii patimaşe a îndrăgostiților, acestea se vor consuma în întregime prin binecuvântarea comunității şi procrearea urmaşului.
          Atât înzestrarea înăscută pentru dragoste, cât şi cea pentru filosofie implică înclinația irezistibilă şi sensibilitatea față de grația formei, iar dispoziția erotică primară îmbrățişează inevitabil obiectul admirat, acea formă perceptibilă recunoscută drept ipostază a frumosului, încât frumosul ṣi dragostea se simt esenţialmente complementare (Ibid., 204d.), astfel că dinamica erosului este pusă în mişcare de perceperea frumosului, "dar când vine aproape de ceva urât, ce mâhnit, ce trist se retrage în sine!"(Ibid.,206d.).
          Din acest început îşi va face ivirea calea filosofică, pentru că filosoful care-ṣi simte într-adevăr chemarea face totul ca să-şi urmeze obiectul dorințelor sale după ce-l zăreşte răsărindu-i în cale (Ibid., 210-211).
          Interesul principal nutrit de Platon dragostei specific filosofice se află prezent în  parcurgerea drumului ei ascendent pe această scară dialectică a frumosului.
          Astfel, prima treaptă o reprezintă universalizarea frumosului, conform căreia îndrăgostitul trebuie să înțeleagă "că frumosul care se găseşte într-un trup - oricare ar fi el - este frate cu frumosul ce este într-alt trup. Şi dac-ar trebui să urmărim frumusețea după înfățişarea exterioară, ar fi o nesăbuință să nu socotim că frumosul din toate trupurile este în fapt unul şi acelaşi (Ibid.,210). Trupul frumos al ființei iubite devine parte şi simptom al unei lumi a frumuseții fizice.
          Următoarea treaptă presupune trecerea de la corp la suflet, motiv pentru care, chiar şi cea mai mică parte de har spiritual va fi suficientă pentru a cântări mai mult în prețuirea lui, decât o mare frumusețe personală.
          Intuind această frumusețe înaltă a spiritului, îndrăgostitul va trece la frumusețea datinilor şi a legilor, iar de aici, la frumusețea învățăturii şi a ştiințelor, apropiindu-se acum de capătul călătorie.
          Frumusețea care se află la capătul inițierii dă sens tuturor frumuseților inferioare. Numai că ea însăşi nu poate fi privită
decât de cei care pot persevera pe calea deschisă tuturor oamenilor, dar mult dincolo de voința sau capacitatea celor mai mulți.
          Cei înzestrați cu un mare curaj, putere sau memorie şi înțelegere, şi care se țin tari până la capăt vor întrezări deodată "o frumusețe de caracter miraculos"(Ibid.,210e).
          Platon îşi reprezintă această viziune a sa ca şi cum ar fi vorba despre îndeplinirea mistică a unui ritual. Astfel, frumosul absolut, odată atins, nu e de fapt succeptibil de a fi definit în termeni normali, deoarece el sălăşluieşte dincolo de existență şi cunoaştere. Doar cuvintele obişnuite pot oferi aproximări ale naturii sale. Dar şi mai mult, căutătorul lui trebuie îndrumat spre încercarea de a şi-l reprezenta prin discernerea contrastelolor dintre el şi ceea ce opinia comună numeşte frumos.