Este bine cunoscută sintagma „Lauda de sine nu miroase a bine”. Dar dacă o supunem unei gândiri critice mai atente vom constata că ea conţine infidel semnificaţia falsă a ceea ce vrea să desemneze, dar interpretat greşit de către o gândire superficială a celor mulţi. Să vedem ce este, de fapt, lauda? Care este originea şi care este semnificaţia ei ca atare? Vom aprecia că ea este legată nemijlocit şi obligatoriu de suportul şi deţinătorul ei - omul. Nu există omul, nu există nici lauda ce ţine de el.
Omul se are pe sine prin sine ca laudă a sa intrinsecă şi reprezentant al sinelui, adică al sinelui laudei sale care este el însuşi. Însă în lauda sa omul se are nu numai ca şi creator de sine, dar şi ca o creaţie, adică nu numai ca proprietate a sa, dar şi ca proprietate a Creatorului său. Altfel spus, omul ca laudă a sa  va fi în cea mai mare măsură laudă a Creatorului. Din această cauză omul face ofrande laudative laudei primordiale care este Creatorul său. Prin urmare Creatorul se laudă pe sine prin reprezentarea creaţiei sale, omul, adică prin lauda de sine a omului care este omul însuşi. În acelaşi timp, omul ca proprietar parţial al persoanei sale şi creaţie a Creatorului său, este capabil şi el să creeze sinestătător creaţii proprii, aparţinându-i nu numai lui, dar prin el şi Stăpânului său.

De aceea lauda omului este creaţia sa, produsul său care în acest caz îi aparţine mai mult lui. Aşadar creaţia omului este lauda sa şi prin ea şi lauda Creatorului în care el îşi află reprezentarea dar şi evoluarea. Omul natural se prezintă sieşi ca o laudă prin însăşi naturaleţea sa, dar concomitent şi celor din jurul său.
Prin creaţiile sale omul se laudă permanent şi o face inconştient de atare lucru. Oricum ar proceda el se laudă pe sine continuu, chiar şi atunci când o prezintă fără a o exprima verbal. Însă acest lucru, ca el să nu se manifeste în expresie verbală, se întâmplă foarte rar, pentru că altfel nu ar fi el, adică laudă a sa şi laudă Creatorului său. În acest fel cuvântul devine purtătorul fidel cel mai propice al laudei umane. Aşa se face că absolut toţi oamenii se laudă într-un fel sau altul verbal. Acolo unde cuvânt nu e, nimic nu e. De aceea toţi oamenii trebuie să se laude căci lauda face parte din natura lor intrinsecă proprie ca proprietate - laudă a Creatorului. Atare lucru îşi găseşte deci explicaţie în manifestarea naturii umane şi a caracterelor primordiale investite în el de el singur, dar în principal de Creatorul său. Această situaţie este absolut normală,  îndreptăţită şi aşteptată. Cei care condamnă pe oamenii care se laudă nu pătrund, de fapt, ce este lauda, semnificaţia ei divină şi de unde vine ea, fiind incorecţi în aprecieri şi judecăţile lor nedrepte. De aceea lauda ţăranului va fi munca şi roadele pământului şi ale lui pe care le obţine, lauda muncitorului vor fi instrumentele sale pe care le-a creat, lauda inventatorului va fi invenţia sa, lauda legiuitorului va fi legea sa, lauda scriitorului va fi opera sa scrisă, lauda poetului vor fi poemele sale, lauda compozitorului - creaţiile sale muzicale, lauda pictorului – tablourile sale cromatice etc., etc.
În acest sens avem tot dreptul să spunem că, cu cât omul se laudă pe sine mai mult, cu atât înseamnă că el a creat mai mult, că doar nu se laudă omul care nu face nimic şi nu produce şi creează nimic, deşi sunt şi din aceştia, însă foarte puţini. Aşadar toţi cei care creează se laudă pe sine într-un fel sau altul pe drept şi natural. În acelaşi timp, odată ce toţi iubesc lauda şi au tot dreptul să se laude şi deci şi trebuie să se laude, faptul în sine nu exclude posibilitatea necesară, utilă şi binevenită a incursiunii criticii a ceea ce semnifică lauda şi caracterul său. Deci, lauda nu exclude critica, deoarece nu tot ceea ce creează omul este benefic, eficient, folositor, adică nu tot este pozitiv.
Prin urmare aici îşi face loc critica, ea devenind necesară. Astfel, odată ce lauda este plenipotenţială totodată şi autentică, trebuie spus că există: 1) laudă în pozitiv, atunci când creatorul de valori produce lucruri pozitive şi 2) laudă în negativ, atunci când el produce lucrări negative crezând, de fapt, că face lucruri pozitive din care cauză se şi laudă. În arealul laudei în negativ, foarte răspândită în lume, îşi are locul de desfăşurare şi manifestare critica laudei. Dar pentru aceasta este nevoie de o gândire critică accentuată.
Ori lauda în negativ poate ajunge la cote uluitoare, alarmante, cu impact dezastruos, nu numai pentru cei care se laudă în negativ, dar şi pentru toţi din preajmă, inclusiv pentru toată lumea. Aici este necesară o gândire critică profundă capabilă să descifreze infrastructura logistică şi factuală şi să demaşte consecinţele acţiunii ei (un exemplu este lauda în negativ (absolut negativă) a celor care dau frâu liber terorii, morţii şi distrugerilor, care trag după sine confirmarea adevărului consfinţit de sintagma: omul ce seamănă aceea culege. Iar cei ce seamănă teroare şi moarte în lume culeg în consecinţă teroare şi moarte, consemnate de realitatea pe care o trăieşte astăzi lumea întreagă).
Prin urmare vom deosebi: 1) lauda falsă, atunci când omul se laudă, de fapt, cu ceea ce nu a realizat defel şi 2) lauda autentică, atunci când omul se laudă în negativ sau pozitiv. Cele gândite aici ne dau dreptul să concluzionăm că însuşi Creatorul s-a lăudat pe sine atunci când a creat Universul, inclusiv pe om, lauda Sa cea Magna fiind însăşi creaţiile Sale ca Tot Întreg, precum şi însuşi Isus Hristos când s-a lăudat pe sine prin elaborarea celei mai înţeleapte învăţături – Învăţătura creştină - Învăţătura creştină fiind lauda Sa. Şi atunci de ce omul nu ar trebui să se laude şi el ca şi Creatorul şi Învăţatorul său, cu el însuşi şi creaţiile sale?
Ori lauda i-a fost hărăzită omului prin ceea ce i-a dat să creeze Creatorul dar şi Învăţătorul său, prin aceasta îndemnându-l să se laude şi pe sine ca o creaţie, astfel să-i laude pe Creator şi pe Învăţătorul său. Nu întâmplător Isus a cerut oamenilor ca prima şi cea mai mare poruncă pentru ei să fie să-l iubească şi să-l laude cu toată fiinţa şi cu toată inima pe Creator şi deci prin el şi pe ei înşişi (vezi mai sus). Aşadar cu cât oamenii se vor lăuda mai mult cu, atât mai mult îl vor proslăvi şi lăuda pe Creator şi pe Învăţătorul lor Isus Hristos şi deci cu atât mai mult va fi mai bine şi pentru ei. De aceea lauda trebuie promovată, încurajată, cultivată şi întreţinută, deoarece în definitiv lauda în negativ va fi criticată şi tot mai mult diminuată astfel în timp, iar lauda în pozitiv înmulţită şi făcută mai puternică. Valabilitatea unei laude este determinată de sustenabilitatea ei în timp, care trebuie concomitent susţinută ca atare în urma gândirii critice în faţa căreia să-şi demonstreze adevărul şi să-l şi apere.
Însă cel mai autentic examen prin care trebuie să-şi susţină lauda sustenabilitatea, este valabilitatea ei în timp, adică este însuşi timpul. Laudele autentice, adică şi cele în negativ şi cele în pozitiv, vor avea diferite grade de sustenabilitate în timp. Din acest punct de vedere laudele pot fi: 1) absolut sustenabile; 2) relativ sustenabile, adică vremelnic sustenabile şi 3) nesustenabile. Laudele în pozitiv sunt cele relativ sustenabile, adică acelea care într-un timp mai scurt sau mai lung vor deveni nesustenabile sau incomplet sustenabile, nefiind eficiente prin ineficienţa creaţiilor care reprezintă laudele celor care le-au produs, până la urmă devenind complet nesustenabile.
Laudele sustenabile sunt cele care ţin examenul timpului cât mai mult posibil. Laudele absolut sustenabile sunt cele reprezentate de adevărurile absolute ce ţin de primordial, cum sunt învăţăturile Creatorului identificate cu El şi semnificaţia pe care o poartă absolut sustenabilă. Laudele absolut nesustenabile sunt cele ce ţin de răul absolut - lauda în negativul absolut.
Prin urmare vom deosebi în cadrul laudelor în negativ aşa numitele laude în negativ relative. Ele alcătuiesc categoria celor care treptat, într-un timp scurt devin nesustenabile, pentru că devin nevalabile creaţiile produse. Astfel constatăm că spre deosebire de laudele relative în pozitiv, laudele în negativ întotdeauna devin nevalabile şi nesustenabile într-un timp mult mai scurt.
De aceea orice om care se laudă trebuie să-şi demonstreze valabilitatea şi sustenabilitatea laudei prin creaţiile pe care el trebuie în acest fel să şi le apere. Drept concluzie deducem că, cu cât oamenii se vor lăuda mai mult, cu atât este mai bine - lucru care înseamnă că laudele în pozitiv pot supravieţui laudelor în negativ şi le pot domina, deoarece foarte puţini se vor lăuda dintre cei care nu fac nimic, nu realizează nimic. Din această cauză sintagma „lauda de sine nu miroase a bine” este total greşită. Ea trebuie înlocuită cu sintagma „lauda de sine miroase a bine”.