Cartea doamnei Marioara Vişan, PRINTRE POEME DE SUFLET, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2024, este în fond o antologie de autor, un florilegiu în care au fost prinse un număr de 122 poeme, selectate în cinci secțiuni: CUVINTE ŞI IMAGINI (25 poeme); IMAGINI ŞI CUVINTE (27 poeme); STAMPE PE SUFLET (29 poeme); POIENIN (21 poeme) şi IUBIREA CA UN POEM (20 poeme), antologie gândită, coordonată şi îngrijită de domnul Constantin Dram, în Colecția MIRABILIA, care îi scrie şi postfața.
         "Am gândit această antologie *de suflet*, încercând să mă identific, uneori, cu stările care au germinat poemele Marioarei Vişan, autoarea care şi-a adus, de multe ori, prin traduceri, textele şi în limba lui Dante, obținând meritate aprecieri şi în cea de a doua patrie a ei, adoptivă, desigur"(Dram, Constantin - VITRALII DE CUVINTE, antologul si autorul postfeței cărții).
          Răsfoind şi lecturând, cu creionul în mână, poemele cuprinse-n cele cinci secțiuni ale cărții, mi-am putut da seama cu uşurință despre faptul că doamna Mariana Vişan este un poet deja consacrat, un poet care şi-a extras propria-i substanță lirică, precum şi mijloacele de expresie adecvate acesteia, din trăirile, preocupările şi frământările sale de zi cu zi, preocupări lirice care rostuiesc un profil de poet ale cărui ape lirice şi-au fixat de ceva vreme o albie impunătoare, prin cursul ei maiestuos şi egal, păstrând o fidelitate constantă față de propria-i structură lirică.

          Marioara Vişan, prin creațiile sale lirice, se adânceşte în sinele ei propriu scrutând la modul meditativ, dar şi constructiv, prin propriul său eu dotat cu forță creativă, jucându-se printre cuvinte şi imagini, dar şi printre imagini şi cuvinte, în primele două secțiuni ale cărții, constatând, nu cu uimire, faptul că poeții sunt "raze de iubire sfântă", sau "sărmani nebuni" care, "zi după zi, / din noapte în noapte ", se închid, prin treptele conştiinței lor "... cu iubire în fiecare carte ,(LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL).
          Da, la început a fost cuvântul, dar se pare că odată cu el s-a născut şi poetul, devenind un peregrin printre cuvinte, descoperind taina cuvântului niciodată rostit, prin "despletite rânduri ce-acoperă uitarea", folosindu-se de litere alese din alfabetul astral, jucându-se cu cuvintele "îmblânzinu-le" în vitralii, de cuvinte, înlăturând cuvintele moarte şi trăind cu disperare durerea lor, a cuvintelor "frumos aranjate ca într-o vitrină", stând "cuvinte pe pagini de cărți, / de nimeni răsfoite, / tăcute, răbdătoare, cu litere de-o şchioapă", agățându-se cu disperare "de timpul în care cred că / nicicând nu le-a trădat, / doare doar şederea pe- o margină de infinit, / în camere de destin, pe raftul prăfuit"(DE CE DOR CUVINTELE), trecute fiind prin ochiul providenței, acolo pe foaia albă de hârtie, dansând "... în mintea plină de nedumeriri / într-un dans al întrebărilor fără răspuns, al neliniştilor"(OCHIUL PROVIDENȚEI).
          Eul poetic trece pe nesimțite, de la meditația logosului la meditația filosofică, stând în genunchi şi numărănd petalele de liliac, gândindu-se la clipa care se duce şi-ntrebându-se de ce trăiesc fluturii doar o zi, jonglând cu cuvintele, dar şi cu culorile, împodobindu-şi creierul cu coşulețe din hârtie creponată, apropiindu-se discret de ieşirea din labirint, având revelația ultimului om de pe pământ, aceea a ultimei "zi spre nemurire", revelația ultimului cuvânt (ULTIMA), bucurându-se "ca un copil de macii de-nceput / ce-au înflorit în toamnă", primind salutul Lunii "...din noaptea asta /(...) / rotind încet corola-i de lumină / spre macii azi pictați pe-o pânză ne-ncepută / din psaltirea timpului grădină "(TREI PUNȚI).
          Multe dintre poemele cărții doamnei Marioara Vişan, PRINTRE POEME DE SUFLET, sunt chiar poeme pornite din sufletul mare al dânsei, poeme cu o alcătuire oarecum narativă, imaginând nişte întâmplări destul de ciudate, care propun, nu atât o finalizare parabolică, o finalizare etică, cât mai cu seamă o diagramă chinuită de nişte căutări rebele, venite dintr-o insatisfacție ontologică a unor, momente de supremă încordare lirică, bătând la porțile necunoscutului, sondând acea lume dinăuntrul unei inimi profunde.
          Astfel, poezia liminară, poezia aşezată la-nceputul secțiunii a treia a cărții, secțiune intitulată STAMPE PE SUFLET, se raportează la golul pe care eul poetic îl simte în propriul sufletul, "pustiit sub cerul fără nori şi stele / la ora când nu mai ştiu unde-au fugit visele mele", fiindu-i sete, foame şi dor de "...visele copilărie, / prin viață-ncerc să mă strecor urmând golgota pribegiei". Starea eului poetic devine aproape tragică. "Aş vrea să zbor, nu reuşesc, cărarea se ascunde-n fum. / Cad în pustiu şi mă lovesc de gândul meu nebun. / E gol în suflet şi mi-e frig în colțu-acesta de cuvânt. / Încerc să mă înalț, să strig, glasul se-mprăştie în vânt"(O LUME DOAR A MEA), simțindu-se pe undeva durerea adâncă, chiar dacă nu-i mărturisită, durerea dezrădăcinării sufletului pornit pe calea înstrăinării, urcând "golgota pribegiei", încercând la modul condițional, la nivelul cerebral şi spiritual, revenirea la lumea de altădată, prin acel "De-aş putea să mă adun bucățele mici de humă, / să găsesc iar drumul bun fără cețuri, fără brumă. / Visez să fiu din nou acasă într-o lume a mea / şi-a timpului trecut ce-i sunt mireasă"(O LUME DOAR A MEA).
          Starea alteregoului poetic, în asemenea momente, devine un semnal al neputinței, ştiindu-se neajutorat din toate punctele de vedere: "Sunt doar o urmă fără contur / sau doar umbra imaginii ființei / ce pare adormită / pe-o pernă de iluzii / a unui trubadur / de metaforice confuzii. //Mă regăsesc, silabă-ntr-o postumă / a unui tom de versuri cu sfânt nume, / dispar în timp, sunt doar o urmă / din ce-aş fi putut fi în astă lume "(SUNT DOAR O URMĂ).
          Poezia doamnei Marioara Vişan este o poezie originală şi prin faptul că poate introduce în ea elemente de natură fabulistico-alegorică prin care aspiră spre mărginirea nemărginirii, evitând cu precizie mânuirea conceptelor reci şi a metaforei sugestive, înlocuind mijloacele curente ale poeziei prin spațializare şi temporalizare, cu lumi şi istorii fictive prin poienizare (vezi secțiunea a patra a cărții, simbolic intitulată, POIEIN), ajungând la figuri de stil şi de compoziție constând într-o personificare extinsă asupra unor persoane sau obiecte poetice ce nu mai sunt de față, şi mai ales extinsă la opera întreagă sau la una din diviziunile ei compoziționale, ca mijloc de plasticizare a mesajului poetic, investind obiectele poetice personificate cu rol de personaje ale operei literare.
          În felul acesta, o suită "...de imagini care inundă retina timpului / traversând deşertul durerii din clipele translucide / ale imaginației, / haloul de aur al lunii în nopți de nesomn, / toate lipsite de parfumul existenței tale / compun pe întunecatele ceruri / sinuosul poem "(POEMUL CU LUNĂ).
          Eul poetic nu poate "să descifreze misterioasa metaforă", care-i "înfăṣoară trupul astral", motiv pentru care se lasă purtat /purtată "de Carul cel Mare al cerului, / de imensitatea culorii, / cu Calea Lactee deschide nemurirea", mergând încet "cu pas domol printre dorinți /vise şi emoții, / construind zi şi noapte ca pe-o celestă catedrală, / interminabilul, nesățiosul Poem cu lună"(POEM CU LUNĂ), în timp ce gândurile cerebrale ale eului poetic îl poartă pe acesta spre drumul plecării, "Sprijinit de peretele sticlos / al Celui ce Sunt, / cu aripi frânte de uitare, / cu degetele însângerate de treceri pasagere, / pe cel mai fin nisip", scriind "tristul poem al plecării"(POEMUL PLECĂRII).
          Prima şi cea mai importantă chestiune care ni se relevă din poeziile Marioarei Vişan vizează condiția creației, ea implicând un caracter de automărturisire şi concomitent de valabilitate generală, acesta fiind sursa care duce spre inspirație, ieşind din serie prin infividualizare.
          Antologistul Constantin Dram, atunci când a gândit strângerea poeziilor Marioarei Vişan în minunata antologie de autor, cazul în speță, PRINTRE POEME DE SUFLET, nu a putut să omită şi să nu cuprindă într-o secțiune aparte, ultima, tema iubirii, selectând circa 20 poeme ale Marioarei Vişan, inspirate tematic sub genericul IUBIREA CA UN POEM, poezii din care se observă imediat, din cuprinsul considerațiunilor lor, stilul detaşat, sigur şi propriu în abordarea lucrurilor, precum şi siguranța gestionării judecăților sentimentale ale trăirilor ṣi frământărilor eului poetic, nişte trăiri mature, sigure şi clare, trăiri care coexistă acum împreună cu toamna vieții, metaforizate prin: "Lavandă, / Parfum, / Culoare, / Iubire, / Soare, / Interes, / Imersiune / ce dă vieții mele sens, / acum, / la sfârşit de drum... // Pământ şi flori / flori şi pământ, / culoare şi dor, / de ceea ce eşti, / de ceea ce simt, / o floare în zori / în noapte pământ"(MINI POEM DE TOAMNĂ).
          Apoi, aşa cum iubirea, dragostea necesită a fi doi, un Tu ṣi un Eu, Marioara Vişan este prezentă şi participantă activă şi logică în fenomen, în temă, mărturisind cu o siguranță analitică perfectă următoarele: "Azi suntem Tu şi eu, răspuns la întrebări, / Tu şi eu, încă ne pierdem în căutări? / Tu şi eu, două secunde din timpul a fi. / Tu şi eu, o pagină din cartea *Să ştim a iubi*. / Tu şi eu, sclipiri de albastru din ochiul divin. / Tu şi eu, aroma vieții, unei cupe de vin. / Tu şi eu, figuri din tabloul numit azi destin, / (...) / Tu şi eu, existența iubirii ce nu are sfârşit. / Tu şi eu, doar noi şi timpul care trece, / O pagină scrisă în cartea anotimpului rece. / Încă un Tu şi un eu ce se apropie de final, /Aşteptând eternul timpului hibernal"(TU ŞI EU).
          Sunt sigur, şi nu exagerez cu nimic, atunci când afirm, şi pot să afirm lucrul acesta, că doamna Marioara Vişan, prin poeziile sale ne dezvăluie formarea unui destin matur, care ştie să disocieze arta de non-artă, valoarea artistică de non-valoare, şi care, ținând aprinsă flacăra creaţiei estetice, trezeşte şi retrezeşte acea admirație lucidă şi meditativă asupra operei de artă, adâncindu-se în transfigurarea datelor fundamentale ale existenței, mereu perfectibile.