Orașul iubirilor

Oraș al dragostelor mele,
Imbogățit de vechi clădiri.
Prin tine au umblat si ele,
Frumoase și dulci amintiri.

Incearcă pașii să mă poarte,
Prin drumurile tale multe.
Când dorurile mele toate,
Treceau ușor, mi-aduc aminte.

Oraș frumos, vis de plăcere,
Prin cântul tău din depărtare.
Se-ngână clopotul și-mi cere,
Tânguitoarea-i deșteptare.

Oraș domnesc atâtea veacuri,
Trecutul meu, cine-l cunoaște.
Ades călcata-m și pe vreascuri,
Spre dragostea ce m-amețește.

Știam cum șade fiecare piatră,
Prin țărâna, ce îmi este sfântă.
Orașul ce-i clădit, împreunării,
Auzi acum, și păsările-ți cântă!

Dar, jalea astăzi mă-nconjoară,
Iar stelele pe cer, acum se sting.
Când după ochii mari și galeși,
Ce i-am iubit... eu astăzi plâng.


Sfântă este iubirea

Prin fiecare cărămidă pusă temelie,
Ce-așez la înălțarea dorului cel blând.
Ridic credința noastră către veșnicie,
Și dragostea o port, unui suflet arzând.  

Când lacrima de bucurie și adâncă jale,
Udând obrazul tău pufos, roșu bujoriu.
Prin lume am umblat pe cunoscuta cale,
Când sufletului tău blând, părea pustiu.

Cum dragostea a prins să ne lovească,
Prin templu sfânt al dorului lumesc.
Numai credința noastră strămoșească
Cum ea a fost darul curat, un dar ceresc.

Jurământul către tine, ce a fost pe-nsearat,
Este mărturia vie, ce-a lucit ades cu sens.
Dar era și bucuria, unui sentiment curat,
Pe care tu în surdină, repetai a fi intens.

Dorul este adăpostul dragostei firești,
Când uitați de durere, tristeți și nevoi.
Ne pornim grăbiți în lucruri omenești,
Dar nu ne rătăcim pe drumul cel greoi.


Iubirile uitate,

Eu merg pe străzi ca nimeni altul,
Și des mă tot lovesc de întâmplări.
Dar iat, sus e cerul, prea – înaltul,
Iar jos eu văd oceanul dintre zări.

Și scările fără de trepte ne învață,
Cum le-am spus vorbe, la păduri.
Când acul dintre noi visează ață,
Iar gândul mută nopțile-n arsuri.

Da, merg pe străzi ca nimeni altul,
Și des, mă tot lovesc de întâmplări.
Privind la ziua răsucită-n gardul,
Uitatele iubiri, ce stăruie prin gări.


Gâdul călător

Când bat în poarta vremii nu aştept,
Să vină cineva, care să-mi dea bineţe.
Trecând pe lângă mine, cu vuiet sterp,
Ei, anii plini de zgomot, ani de tinereţe.

Valul care tot lovește prundul curgător,
Iată a plecat la vale, tot făcând ocol.
Și vine ades în noapte, cu gând călător,
Azi în toamna grea, ce-o trec domol.

Iată, timpul cere vamă şi surâde şters,
Când voi cere un răgaz, el o să refuze.
Dar voi bate-n poarta mare, de la univers,
Vrând atunci să-mi vadă sufletul pe buze.



La secerat de grâu

Știu că femeile purtau demult, la secerat de grâu,
Broboade sau batiste-n colț cu ploaie de mărgele.
Pieptaer cbrodat de borangic, legat cu bețe-n brâu,
Catrință aleasă dar și opinci cu nojiți de piele.

Tinerele trudeau pe arșiță în lan în luna lui cuptor,
Sărate, le curgeau pe frunți broboane de sudoare.,
De sete gura-și umezeau cu apă din urcior,
La umbra vreunui stog de grâu, adăpostit de soare.

Clădeau din snopi un fel de cruci din grâul secerat
Și așteptau momentul sfânt să-nceapă treieratul.
Să curgă din batoză-n saci doar aurul curat,
La arie, ca-n furnicar, se aduna tot satul...

Se agitau ca-n iarmaroc bărbați, femei, copii,
Batoza vântura de praf, de pleavă și de paie.
Turnând în saci grâul curat cu boabe aurii,
Și duduia asurzitor zvâcnind din măruntaie...

Copiii toți se hârjoneau pe-o claie bucuroși,
Desculți, pe miriști alergau ca niște paparude,
În cămeșoaiele de tort și cu ițari scorțoși
Din fir de cânepă țesut, pe trupurile crude.

Frumos era spectacolul atunci la treierat de grâu,
Ce se încheia c-un scârțâit de roți, de la căruță.
Trasă cu greu de boi în jug și cai purtați în frâu,
Și poate c-un sărut furat pe după vreo căpiță...