Cu toate că Platon admite ca plăcerea, atunci când este vorba despre plăcerea unui suflet nobil, să devină etalonul gustului şi al "hamului" călăuzitor al tineretului, nu trebuie însă să pierdem din vedere constantul lui dispreț față de identificarea vulgară dintre bine şi plăcere în comparație cu identificarea dintre bine şi cunoaştere sau inteligență operată de "spiritele alese"(STATUL, VI, 505b).
Pentru a afla care este natura exactă a binelui inteligibil postulat de spiritele alese şi succeptibil de a deteriora ṣi restaura plăcerea, este absolut necesar să fie cercetată natura acestui bine, precum şi studierea ultimului concept labil care fundamentează estetica lui Platon.
Astfel, la sfârşitul acelei conversații din cartea a doua a LEGILOR, când atenianul argumentează din ce în ce mai tare în favoarea binelui real al muzicii, vorbind, fie de nobleța cântecului, fie de potrivirea şi ornamentarea lui adecvată, excelența ei ultimă este întotdeauna exprimată printr-una din formele cuvântului grecesc "kalos".
Cu toate că acest termen a fost tradus de multe ori prin "frumos", el nu coincide cu ideea asociată acestui cuvânt, după cum nici "tehné" sau "mimesis" nu semnifică în chip univoc "arta" sau "imaginația" noastră.
Mai nou, traducătorii folosesc adesea, în engleză, termenul "good", în loc de "beautiful", cum se utiliza înainte, iar cuvintele "fair", "noble" şi "fine" sunt frecvent folosite.
Conceptul care se ascundea în "kalos", în semnificația acestui cuvânt era precis, cu toate că în teoria filosofică a lui Platon reprezenta produsul teoretic al unei îndelungate analize şi speculații.
Pentru mințile neinițiate, pentru cele de rând, nedisciplinate, variile fațete ale ideii implicate în "kalos", erau umbrite de folosirea unor epitete, Platon însuşi consacrând elucidării lui un întreg dialog şi însemnate secțiuni din alte dialoguri, deoarece, pentru lamurirea sensului acestui termen, are nevoie, nu numai de spațiu, ci ṣi de numeroase analogii şi procese dialectice, înainte de a ne putea spune că i-a dezvăluit adevărata natură(vezi dialogul din tinerețe, HIPPIAS MAIOR, dedicat în întregime analizei lui "kalos" sau "to kalon", cum mai apare, (287e, 288b-c, traducere parțială de C. Noica, în ARTE POETICE).
Acest dialog din tinerețe, HIPPIAS MAIOR, dedicat în întregime analizei termenului "to kalon", este un fel de repetiție în vederea prezentărilor ulterioare, mai constructive şi mai pregnante, ale aceluiaşi concept, în BANCHETUL şi STATUL, ocazie cu care, o serie de locuri comune şi de naivităţi evidente referitoare la noțiunea de frumos, după ce sunt expuse, sunt eliminate pe rând.
Bunăoară, stupidul şi infatuatul Hippias confundă ideea abstractă cu exemplul: "frumosul e o fecioară frumoasă sau un cal frumos"(Hippias Maior, 287e, 288b, Traducere parțială de C. Noica, în ARTE POETICE).
Socrate i se opune permanent, insistând asupra necesității de a găsi o definiție pertinentă pentru "to kalon", în aşa fel în cât termenul acesta să poată acoperi toate atributele frumosului.
În viziunea lui Socrate, termenul "to kalon" trebuie să explice frumusețea fecioarelor, a cailor, a instrumentelor muzicale şi a vaselor. Atunci când Socrate îşi formulează întrebare logică în aşa fel încât sugerează ideea atributului exențial al lucrului de definit (Ibid, 289b.), Hippias coboară simptomatic această noțiune pe planul material şi susține că aurul este cel care, adăugat unui lucru, aduce frumusețea, drept pentru care, aurul trebuie să devină predicatul şi forma universală care ne interesează (Ibid, 289e).
Socrate îi arată limitele acestei definiții primitive, spunând că ceea ce este frumos trebuie să rămână astfel pretutindeni şi pentru oricine (Ibid, 291d.).
Dar iată că Hippias are un moment de inspirație subită, enunțând faptul că frumosul de pretutindeni şi pentru oricine este acela de a fi sănătos şi bogat, cinstit de toți elenii, să te bucuri de o viață lungă şi să fii înmormântat frumos de copiii tăi (Ibid, 291e.).
O asemenea sumă de lucruri frumoase echivalează universalitata în materie de frumos pe care o pretinde Socrate, numai că acesta îi ripostează imediat lui Hippias faptul că pentru Ahile şi străbunul lui, Eac, şi pentru mulți alții născuți din zei, nu viața lungă şi înmormântarea făcută de copii, ci moartea a fost, fără îndoială, frumosul (Ibid, 292e-293).
Hippias face apoi o nouă gafă identificând frumosul cu ceea ce pare frumos, la fel ca şi în cazul veşmintelor cu gust alese care să scoată în evidență persoana (Ibid, 294).
Socrate arată cât de intolerabilă este o stare de lucruri guvernată de o asemenea concepție despre frumos. Ea, concepția, ar fi o înfățişare exterioară plăcută dar falsă, o realitate subiacentă, care este plasată dedesubt, o realitate urâtă care conduce spre o impresie falsă.
Este adevărat faptul că în cazul frumosului se ştie prea bine că aparența şi realitatea diferă. Dar va alege oare cineva, se întreabă Socrate, înfățişarea exterioară a frumosului drept întruchipare a "frumosului în sine"?(Loc. cit.).