În volumul de versuri „Litanii pentru inima surdă” poetul, Ioan Romeo Roșiianu, face o excepțională demontrație lirică referitoare la o eternă problemă existențială, și anume, relația creatorului de artă cu moartea. Înzestrat cu nemăsurat talent, acesta resimte chemarea neființei ca pe o grea povară și invocă forța cuvintelor, convins fiind, că numai izvorul creației îl mai poate elibera de păcate, ghidându-i lacrimile, atent și cu migală, spre „marea cea mare” a poeziei universale. Desigur, atașamentul - pe care îl dezvoltă în fața constatării că în definitiv, nu e niciodată „pregătit pentru murire” - nu se poate naște decât într-un univers existențial dominat de solitudine și alienare. Însingurarea, provocată de fenomenul trecerii anilor, este resimțită de poet ca un fel de pedeapsă, dată de soartă, fiindcă a iubit prea mult și prea intens, fiindcă a gândit prea tainic și profund.
    Adânc șlefuite de tainele vieții, poeziile, din carte, dezvăluie un soi de indignare liric asumată, revolta poetului luând forma unor versuri puse merituos în matca stilului clasic al creației literare. Atunci când se exprimă în rime încrucișate și atunci când frământările poetului se deșartă în vers, revolta lui devine mai domoală, ceața obsesiilor se pierde într-o palidă lumină iar inima își potolește, ca prin magie, furiosul glas.

Emoțiile se alintă, la rândul lor, mai întâi în poemele : „Cântec pentru Mama”, „Să mă ierți, măicuță”. Poeziile de la începutul volumului, cele în care scriitorul își exprimă prețuirea și dorul față de femeia cu chip de înger care i-a dat viață și l-a crescut, accetuează senzația de însingurare și deșertăciune resimțite de eului liric.  
    Acompaniat de amintiri, sărac în așteptări, înghiontit de inoportune tristeți și oarecum umilit de semnele trecerii anilor, poetul simte că locul lui în lume și-a pierdut energia tinereții iar iubirile trecute i-au răvășit culoarea vieții și s-au pierdut în alb. Un alb al liniștii de pe tâmplele gândirii, un alb al resemnării în fața trecutelor iubiri.
„albul meu e mijloc de înalt
albul tău e mijloc de genune
după alb și cerurile scald
amintiri prin margine de lume” („Albul meu, albul tău”)
    Albul iubirii, în loc să îi fie a trupului mireasă, e doar o urmă palidă de amintiri, de neîmplinite gânduri și neatinse doruri. Regăsim în poeziile lui Ion Romeo Roșiianu, un alb al existenței înțelepte. E limpezinea inimii care rezistă în noaptea vieții, e albul luminii cu care poetul încearcă să dreagă tăișul nedreptății, e albul din privirea bărbatului ce a-nțeles „că dusu-i calea sa”.
    Deși, uneori pare că se resemnează și că  se ascunde „în liniștea din vers”, Roșiianu recunoaște că „nu merită liniști și-nchinare” și, chiar dacă a încercat să moară de mai multe ori, acesta intuiește că mai are multe povești de spus. Răstignit în zarea vieții, scriitorul ciocnește pocaluri de lumină.  Și, chiar de se rănește în marginile unor umbre ascuțite, acesta stă, tace și scrie :
„plânge timpul că l-am păcălit cumva
am trăit deja prea multe taine
mama mea și-n zâmbete purta
frumuseți de dincolo de haine

plânge glodul că n-o să-l mai calc
dorul o să sufere de dor
jur că de-astă dată n-am să-ncalc
că în drum spre moarte am să mor.” („(De)Plângere”)

    Acceptă, mai apoi, faptul că „moartea-i devreme goală și pustie”, îl invocă pe Dumnezeu și inițiază dialoguri neconvenționale cu îngerii :
„eu le-am zis la îngeri că-i aproape
ceasul adormirii mele
și că ar putea deja să-mi sape
groapa nemuririi-n stele.” („Eu le-am spus la îngeri”).

    Spusele poetului, citim în alte poeme din carte, sunt  curtate  de  insistente îndoieli.  Deseori, autorul are impresia că „strigă-n pustiu”. „Spovedaniile sunt”, și ele, „inutile”, nevrednice îi sunt poetului și amintirile iubirii iar timpul pare înțepenit în clepsidra memuririi. Cu toate acestea, salvarea din tenebrele îndoielilor adânci,  vine dinspre poeziile cuprinse în palmele sufletului sensibil de poet, devenite, între timp, micro-testamente ale inimii.
    În concluzie, așezate în veșnicia lecturilor din viitor, poemele, din acest fascinant volum, impresionează prin dramatismul mesajelor desferecate-n vers. Autorul lor apare ca un maestru al genului clasic, ce se ghidează după o arhitectură lirică fidelă regulilor specifice prozodiei tradiționale. Stilul de adresare este direct și sincer, bazat pe o halucinantă scenografie lingvistică, inventată Ioan Romeo Roșiianu, pentru a susține și a găsi răspunsuri la două dintre universalele teme de meditație  care au trezit interesul oamenilor din timpuri străvechi : iubirea și moartea. Situat în punctul central dintre aceste două borne existențiale (iubirea și chemarea spre neființă) poetul își dezvăluie dimensiunea profund umană. Domnia sa nu își oclutează sentimentele și nu își „încriptează” gândurile. Le conferă, însă, o dimensiune metaforică, originală și pură, mângâind paginile cărții, numită „Litanii pentru inima surdă”, cu lumina geniului său literar.