Slăbit  de dor de viață
 și de ardoarea iubirii, grav rănit,
poetul se ia la ceartă cu moartea
 și o invocă scriind.
Iar când vorbește despre moarte,
 în solitudinea inimii retras,
cel care scrie se desparte de chipul mamei,
de visul tinereții  și dă alegerilor glas.

Apoi, cu gând născut în ceața vieții,
alege un „cântec de dragoste rănit”
să îi alunge flamura tristeții
și somnul de pe chipul ostoit.

E lungă agonia așteptării
și scurtă calea către Dumnezeu.
E tristă și nevrednică imaginea iubirii
iar zorii zilei se strecoară tot mai greu.
Cu testamentul inimii în plame
și cu speranța în priviri
izvorul creației sale nu doarme
chiar dacă moartea
îi face vizite, poetului, deplin.

Și de așteaptă, cu alb în suflet,
moartea, după un ram de viață să apară,
poetu-i dus, în carte
și-n versuri grabnic el declamă.
Pe foaia albă scrie,
acolo „unde moartea n-are loc”,
acolo unde-aude, a mamei dragi, povață,
Așa e! Îi dă măicuței sale a versului cinstire
„şi-un pocal cu vorbe” închină „pentru miruire”.

Străin de mersul greu al lumii,
din frumusețea unui zâmbet alungat,
se-nchide într-un poem,
 bărbatul inspirat,
când „grea îi e  simţirea poposită-n vis”.


Cu „pasul mai aproape de-un popas de cer”
își pune, poetul Roșiianu,
peste privire
„franjuri grei de fum”
și blestemă a sorții șoaptă
apoi își amintește
că viața este
„un biet popas în sângele durut”.

Durerea așteptării o deșartă-n versuri,
puse-n raft clasic de cuvânt.
Îi este testamentul redactat,
pe înserate,
mustit de amintiri.
Fără de sens
își simte, grea, plecarea
din lacrimi plumburii coboară lin în vers.

Toamnele vieții lui se fac,
 mai rar, senine
iar tâmplele-i,
de-al zilei drum, îmbătrânesc timid.
Ioan Roșianu e poetul
ce dă vieții sensul netihnit.

Din când în când,
ca lupul cu tinerețea în priviri,
tresare.
Pe trup de petrecutele-i iubiri înnebunit,
culege însă albul „ca ultimă redută”
și se predă iubirii „fără margini”
și dorului fără sfârșit.

Mai stă și cugetă poetul,
a lumii taină nu-l va părăsi.
Și-n „crucea zilei” n-o să moară încă.
Pe Charon păcălindu-l,
corabia creației o să îl poarte înapoi
spre viață.
Și va ajunge,
 al său „pocal cu vorbe pentru miruire”,
imagine într-o pagină de carte,

Se încheie, astfel, mersul lin al cărții,
mai trist, sau mai desculț de bucurii.
Cu har divin, Ioan Roșiianu,
se îngemănează-n  introspecții,
și se descrie-n poezii :

„Am să mă mai trezesc cu gândul
și-am să mai strig la infinit
eu am un frate doar în vântul
ce-ntotdeuana m-a rănit

a fost frumos c-așa e scrisul
a fost frumos că m-a durul
dar nu am fost nicicând supusul
unui cuvânt de moarte ceruit”    

Așa spune-n litanie poetul,
de actul săvârșirii obosit!