Puse, încă din titlu, sub semnul unei tristeți incurabile, poeziile lui Ioan Romeo Roșiianu, din volumul „Litanii pentru inima surdă” – Editura ECreator, Baia Mare – amintesc, întâi de toate, de creația cea mai reprezentativă pentru folclorul românesc, dar și pentru specificul nostru național, în ansamblu, balada „Miorița”, fiindcă vocea textuală dă expresie artistică, aproape în permanență, unor stări ce coexistă, având însă manifestări deseori contrarii: durerea și resemnarea, venind din contactul cu o realitate care niciodată nu este pe de-a-ntregul în măsură să-i dea omului echilibrul sufletesc la care visează.
Scrise în vers clasic, poeziile din volum revelează, așa cum se întâmplă, de obicei, în creațiile lui I.R. Roșiianu, un autor profund, animat de o viziune fundamental dramatică asupra lumii, în interiorul căreia se situează universul lăuntric al omului care alege să-și dezvăluie în scris meandrele sufletești, generate deseori de tristeți sfâșietoare, pe care, totuși, reușește destul de repede să le tempereze, iar antidotul – exprimat ori doar sugerat – este aproape mereu mama, originea, astfel că, în textul cu care se deschide volumul și care este construit sub formă de monolog adresat, invocând-o pe cea care i-a dat viață, fiul îi mărturisește:

  „Mamă orizontul e departe / mai aproape-i bunul Dumnezeu /simt că numai lacrima desparte / drumul meu spre tine către eu ”, astfel că „drumul (...) către eu”, către împlinirea destinului, în viziunea lui, înseamnă străbaterea unui spațiu care, în cele din urmă, să-l ducă pe om sau, mai degrabă, să-l readucă „la obârșie, la izvor”, cum spunea Lucian Blaga, pentru că numai astfel insul ar avea șansa de a întrevedea desăvârșirea. Mai mult decât atât, contemplând distanța temporală dintre ei, absența mamei este percepută ca declanșatoare a unei adevărate apocalipse personale: „mamă timpul astăzi stă să moară / amintirile mă rod și dor / ultima și-ntâia oară / plâng de dragul tău și mor”.
Pe de altă parte, „copilul dus de-acasă” caută, peste timp, să recupereze absența, să-și reconstruiască paradisul pierdut, imaginându-și „cum ar fi fost dacă”. De aceea, imprecativ la adresa circumstanțelor care l-au îndepărtat de ceea ce, peste timp, consideră ca firesc, confesându-i-se mamei, îi spune cu o suferință devastatoare: „nu știu când la tine-o să ajung / biet copil de toate vitregit / m-am ascuns măicuță printre cărți / plâng și azi și plânsul mă ucide / am rămas dator cu multe plăți / de-aia poarta cerului se-nchide // te-am lăsat în urmă și-am plecat / către școală mama ei de școală / câinele din curte l-am lăsat / în pridvorul casei ca să moară”.
Astfel, de la înălțimea maturității, privind înapoi spre golul lăsat acasă prin plecarea în lume, ajuns la momentul în care poate să-și evalueze cu adevărat parcursul existențial, eul liric într-o nouă ipostază, din nesfârșitul șir al acestora, a fiului rătăcitor, reflectează la ireversibilitatea drumului, a vârstelor, de fapt, a timpului pierdut: „copil m-am tăvălit în prund / adult m-am dus spre nicăieri // bătrân de-acuma numa șed / am părul alb și tâmple joase / când amintirile-mi dezmierd / mă doare tot până la oase”.
Făcându-și, în continuare, bilanțul viețuirii, rezultatul pe care-l obține nu pare a fi deloc satisfăcător: „M-am prosternat la asfințit și ploi / m-am legănat pe liniște și drumuri / am suferit de patimi și nevoi / m-am strecurat prin ultimele fumuri”.
Și-atunci, așezându-se cumva, schimbând ceea ce este de schimbat, în stirpea poeților blestemați, artistul contemporan își asumă soarta cu o îndârjire dureroasă: „am urnă funerară la oblânc / hangerul îndesat pân' la plăsele / acuma-i musai să mă duc  / să chefuiesc cu ultimele iele // au pus de-ospăț în miezul zilei / în crucea nopții vântură desfrâu / Isus revarsă o poveste-a milei / la mântuire n-am să viu.”
Într-un asemenea context existențial tulburător, există o singură certitudine: „eu mă duc că dusu-i calea mea / nimeni nu mai știe cum se-ntoarce / într-o viață reavănă și ea / o poveste nouă nu se toarce.” Sau: „așa e dat și datu-i sfânt / n-ai cum să tulburi dimineața / când e deja pe-acest pământ / ca un blestem de viață este viața”, motiv pentru care vocea textuală constată și acceptă, cel puțin la modul declarativ: „e pustiu în mine și mi-e bine”.
Început, așadar, cu un „Cântec pentru Mama” și încheiat cu „Odă Bucureștiului meu”, altfel spus, cu izvorul și cu vărsarea în fluviul nesfârșit al vieții generale, volumul de versuri „Litanii pentru inima surdă” este construit în jurul unui câmp semantic reprezentând totodată scheletul cărții ale cărui părți componente sunt plânsul, moartea – mai ales –, dorul, durerea, golul, jalea, revolta, resemnarea, uitarea / neuitarea, eul aflat în corzile existenței, indiferent de cum s-ar chema, pustiul, iubirea, sentimentul nedreptății destinale, timpul, Dumnezeu, inutilitatea oricărui gest în raport cu drumul spre inexorabilul final, prin toate acestea  Ioan Romeo Roșiianu exprimându-și, încă o dată, atașamentul special față de viață, căreia, în felul acesta, îi aduce încă un omagiu, transpus în versuri clasice, durabile.