Volumul ”Litanii pentru inima surdă” scris de poetul Ioan Romeo Rosiianu, a văzut lumina tiparului în iulie 2024, la editura eCreator din Baia Mare, editură condusă de însuși autorul acestei cărți.
Ioan Romeo Roșiianu s-a născut în municipiul Roșiorii de Vede, județul Teleorman, la data de 3 august 1969.
Debutul său literar a fost în anul 1983, cu un grupaj de poezii în ”Teleormanul literar si artistic”, iar debutul editorial: a avut loc în anul 1994, cu volumul de versuri: ”Unghi al durerii”, apărut la Casa de Editură PANTEON, din Piatra Neamț.
De-a lungul anilor, acesta a publicat numeroase volume, atât în țară cât și în străinătate. A fost în același timp și coautor, critic literar, promotor cultural, etc.
Ioan Romeo Roșiianu a scris poezie, proză, eseu și critică literară în revistele importante din România, inclusiv dincolo de granițele ei, obținând premii importante la diferite concursuri și festivaluri din țară și străinătate.
Autorul acestui volum este înzestrat cu o capacitate extraordinară de abordare a frământărilor metafizice care-l însoțesc în fiecare clipă, având o viziune complexă asupra vieții și a morții, viziune dobândită în urma numeroaselor revelații personale sau ale apropiaților și completată printr-un studiu individual de evaluare a existențialității omului. Versurile sale ating sufletele cititorilor, oferind conotații aparte, pentru fiecare om în parte.
Tot în acest an, poetul Ioan Romeo Roșiianu a publicat la aceeași editură, volumul ”Litanii pentru sufletul gol”, iar noul volum ”Litanii pentru inima surdă” se dorește a fi o prelungire, o punte de legătură între el și Dumnezeu, între el și toți cei care se tem, sau nu acceptă sfârșitul inevitabil odată cu trecerea lor în lumea de apoi. Visurile și dorințele poetului se conturează în poemele care prind viață în momentele de creație și sunt creionate în conformitate cu trăirile interioare pe care acesta le gestionează cu ajutorul cuvintelor care îmbracă versurile, cosmetizându-le prin metafore, comparații, epitete și personificări inedite.
Figurile de stil abundă pe tot parcursul cărții, oferind o notă aparte vizuală și selectivă.
În poeziile sale, Ioan Romeo Roșiianu folosește toate tipurile de rimă cunoscute(împerecheată, încrucișată, îmbrățișată, monorima, rima albă sau rima variată, rima imperfectă), oferind astfel cadrul sonor, organizatoric, semantic și estetic prin care își înfrumusețează versurile și totodată le sporește valoarea literară. Acest lucru nu face altceva decât să confirme abilitățile poetice ale acestui maestru al cuvintelor, care demonstrează prin scrierile sale, că este un desăvârșit cunoscător al sufletului și minții omului, o persoană contemplativă și visătoare, care portretizează versatilitatea sufletului în detalii demne de evidențiat, folosindu-se de figuri de stil ce înnobilează eul liric, îndemnând astfel persoana care lecturează poemele, la profunde introspecții privitoare la existență și spiritualitate.
,,Litanii pentru inima surdă” este o carte de mare încărcătură emoțională, psihologică și sentimentală, construită în note pline de profunzime, meditative și filozofice. Volumul inserează în cuprinsul său, șaizeci și cinci de poeme, fiecare poem reușind prin structura sa și titlul aferent, să străpungă profunzimea sufletului cititorului, oferindu-i acestuia răspunsuri la multitudinea de reflecții interioare, în special cele cu privire la ocolirea discretă a morții și pașii care-l conduc către momentul final.
Conform Dex, substantivul feminin ”Litanii” reprezintă un șir de rugăciuni dialogate, constând în scurte invocații sau expuneri monotone. Vom lua în considerare în mod special prima variantă, deoarece poetul poartă un dialog permanent în creațiile sale, cu eul liric, cu Dumnezeu și cu cei care l-au părăsit, în special, cu mama sa. Este un dialog presărat pe alocuri cu un monolog filozofic, în care Ioan Romeo Roșiianu încearcă să descifreze tainele lumii încărcate de mister și aură intangibilă. Poetul nu ajunge întotdeauna la răspunsul dorit și în repetate rânduri, regăsim în poeziile sale, sentimentul abandonului, al singurătății și al acceptării unui destin trist, care duce inevitabil la o moarte prematură. Cu toate acestea, observăm o luptă continuă a acestuia, o luptă acerbă a omului în fața morții, coroborată cu o metamorfozare a eului poetic care ajunge să renască din propria cenușă, asemenea păsării Phoenix.
Dumnezeu, entitatea supremă care ne veghează este ”Dumnezeul care nu se arată”, dar pe care poetul îl visează, îl dorește, îi vorbește și căruia i se roagă, adresându-i întrebări care-i fragmentează sufletul în mii de cioburi aducătoare de moarte.
” L-am tot visat pe Dumnezeu” / era frumos plutea pe nor / da-n crucea vieții numai eu / știam de-acum că pot să mor”
” l-am tot dorit pe Dumnezeu”
”l-am tot rugat pe Dumnezeu”
Ioan Romeo Roșiianu conversează și cu îngerii, în poezia: ”Eu le-am spus la îngeri”, rugându-i pe aceștia să-i sape / groapa nemuririi-n stele” și în același timp își imaginează și cum va fi la înmormântarea sa în poezia: ”În viața mea nu este loc de tine”.
”va fi bairam la căpătâiul meu / gropari vor închina răchia tare / certat de-o viață Dumnezeu / s-o minuna de-nmormântarea mare”.
Poetul dorește cu ardoare să descifreze misterul morții, pentru a-și întâmpina cum se cuvine preaplinul inimii obosite de griji și trupul încovoiat de bolile care îl macină. Uneori, tristețea sa este atât de copleșitoare, încât cititorul poate fi pătruns de o durere sufletească pătrunzătoare care rezonează la un moment dat cu durerea poetului, deoarece acesta pare a fi o persoană care și-a luat în mâini propria soartă, realizând că sfârșitul vieții sale este aproape. Inevitabil, conștientizăm apropierea sfârșitului nostru în anumite momente ale vieții și acesta este motivul pentru care cel care lecturează aceste poeme se va transpune dintr-un reflex ireversibil, tuturor stărilor interioare trăite de autor. Toți ne dorim să avem sufletele curățate de păcatele lumești inevitabile, pe care oricare om le săvârșește măcar odată-n viață.
Concludent este poemul ”Am vrut să mor” în care Ioan Romeo Roșiianu surprinde voalat, neputința în fața vieții, motiv pentru care înalță rugăminți către Cer și Dumnezeu spre a-și grăbi sfârșitul, considerând că nu mai are niciun rost călătoria sa pe acest pământ. Cu toate acestea, dorința nu i-a fost îndeplinită, nici ”luntrașul Charon” și nici Hades nu și-au făcut apariția(Charon este luntrașul lui Hades în Infern, în lumea subpământeană, cel care transport morții peste râul Acheron contra unei taxe) pentru a-l însoți în lumea de apoi.
”Am vrut să mor de dimineață / și nici la prânz n-am reușit / am încercat să mor spre seară / luntrașul Charon n-a venit / am vrut să mor la răsărit / să-l văd pe Hades bucurat / am fost cu grijă păcălit / când moartea-n noapte-am căutat”.
Aceste sentimente încărcate de tristețe și neliniști care agonizează sufletul obosit de dorul pentru iubita care ”m-a părăsit încă o data”, îl determină pe poet să încerce toate posibilitățile care să-i înlesnească propria moarte, înnebunit fiind de dorul pentru femeia dragă.
Însuși titlul acestui volum, reprezintă un strigăt și un țipăt uneori mut, transformat într-un mănunchi de rugi închinate sufletului său, pe care îl simte ca un vid, lipsit de rezonanță și trăire interioară. Inima este simbolul iubirii, nucleul moral, spiritual și emoțional al ființei umane, căci de la ea pornește destinul pe care Creatorul ni l-a hărăzit. O inimă surdă, este o inimă care poate rămâne impasibilă, o inimă la care nu răzbat dorințele și visurile poetului și acest aspect conduce la rugi implorate zadarnic, fără un rezultat palpabil. Este un motiv copleșitor pentru ca un om deznădăjduit să fie nevoit să rostească în gol cuvinte care nu vor fi auzite niciodată, cuvinte care vor duce pe parcurs la alterarea eului poetic în confruntarea cu Dumnezeu, ajungând în cele din urmă să rostească cu toată ființa sa: ”Eu nu mai cer” și ”în cerurile-nalte nu am înger / nu l-am văzut acum pe Dumnezeu”.
Pentru Ioan Romeo Roșiianu, persoanele dragi care l-au părăsit plecând într-o lume lipsită de bilet dus-întors (ci doar bilet de dus), îi readuc sentimentul dorului față de ele și o multitudine de regrete referitoare la lucruri pe care nu le-a făcut în perioada cât ele se aflau în viață.
Spațiul emoțional și plin de sensibilitate și profunzime creat de poet, este unul ales cu grijă, creând un tablou în care descrierile abundă, dar în același timp, oferă și răspunsurile la frământările gândurilor pe care acesta le reiterează des.
Autorul ne întâmpină încă de la începutul volumului, cu iubirea sa sinceră, încărcată de adulație și nealterată în timp, pentru mama sa ”bună și frumoasă”, căreia îi dedică poemele: ”Cântec pentru mama” și ”Să mă ierți, măicuță”. Mama a rămas în mintea poetului Ioan Romeo Roșiianu simbolul dragostei incontestabile, ființa care l-a iubit fără a-i cere nimic în schimb și care i-a ghidat din umbră pașii prin viață, oferindu-i libertatea de a studia, de a se transforma în bărbatul care este astăzi.
”ai fost bună mama mea frumoasă / Doamne ce putere mai aveai / am rămas copilul dus de-acasă / cel pe care-n vise îl visai”
”eu m-am dus și m-am tot dus pe cale / către școli și leagăne domnești”
Remușcările poetului de a-și fi lăsat mama singură, sunt copleșitoare datorită dorului mistuitor față de ființa care i-a dat viață, dor care-l încearcă în momentele de slăbiciune și boală când simte tot mai pregnant apropierea morții sale, afirmând: ”sunt măr pe masă găunos / adânc de-nalt nu doar genune”. El este conștient că și-a ascuns toate aceste trăiri sufletești ”printre cărți”, rămânând dator pe acest pământ ”cu multe plăți” pe care nu le-a onorat cum se cuvine, culminând cu plecarea din casa părintească în perioada când mama sa ar fi avut nevoie de ajutorul său, abandonând curtea casei, treburile gospodărești, câinele și castanii din grădină.
”te-am lăsat în urmă și-am plecat / către școală mama ei de școală / câinele din curte l-am lăsat / în pridvorul casei ca să moară / apă nu ți-am mai adus acasă / de la puț cu cumpănă și ani / n-am tăiat azimele pe masa / de la umbra vechilor castani”
Dorul provoacă involuntar acea suferință și durere care pârjolește inima autorului. Acel sentiment de dor nu este îndreptat doar către mama sa, ci îl regăsește și în amintirile declanșate de întâmplările care s-au perindat în timpul copilăriei, cât timp a locuit în casa părintească.
Casa natală, părinții, bunicii, prietenii și toate elementele strâns legate de cuvântul iubire, sunt mistuite de dorul nestins care reînvie la fiecare aducere aminte.
Poetul arde ca lava unui vulcan la vederea fiecărei imagini apăsătoare din trecut, iar magma care se prelinge în exteriorul trupului, i se depozitează în inima cuprinsă de acel dor nestins.
Dorul este creionat în poeziile sale pentru a-și aduce mai aproape de sine amintirile mamei și prezența efectivă a gesturilor și atingerilor acesteia.
Dorul apare în mod inevitabil și pentru a reînvia lucruri și fapte care au contribuit la formarea caracterului și personalității poetului, a omului din prezent.
Plânsul poetului se instalează odată cu descătușarea suferințelor prin care trece și singura dorință este ca mama să-l aștepte în labirintul morții, la jumătatea acestuia. Totodată, autorul își cere iertare ,,măicuței” lui, pentru că nu a reușit să-i ofere acesteia o viață și un trai mai bun câtă vreme trăia.
”vin curând în luturi ca să mor / să m-aștepți la calea jumătate / nimănui să-i spui că am greșit / n-am clădit în viața ta palate / doar pe mine-n toate risipit”.
Pentru Ioan Romeo Roșiianu ”A fost frumos” când amintirile l-au năpădit aducându-i în prim plan copilăria și totul s-a transformat în tristețe și durere când a constatat că a îmbătrânit.
”copil m-am tăvălit în prund / adult m-am dus spre nicăieri / bătrân de-acuma numa șed / am părul alb și tâmple joase / când amintirile-mi dezmierd / mă doare tot până la oase”.
Prin poemul ”Abdicare”, poetul explică neputința prin care trece și consfințește idea că iubirea și dorul nu sunt suficiente să-l apropie de Isus pentru a-l mântui.
”Albul meu și albul tău” este un poem cu versuri antagonice, personalizate, antonime, care aduc în prim plan diferențele și caracterele dintre doi parteneri care s-au iubit cândva.
”Albul meu” subliniază puritatea, claritatea, lumina pornită din inima pătrunsă de iubire, care călăuzește pașii poetului, în timp ce ”albul tău” semnifică frigul care pătrunde în corpul unei persoane la despărțirea voită de cel drag, acea răceală evidentă pe care doar zăpada și fulgii de nea o pot reda unui suflet lipsit de empatie și iubire.
Astfel, contrastele care se desprind între ”albul meu” și ”albul tău” sunt evidente:
”Albul meu e alb cu voia mea / albul tău e alb că ninge iară”
” albul meu lucește că-i frumos / albul tău miresme nu mai are
albul meu e înger maiestuos / albul tău doar aripi de ninsoare
albul meu e mijloc de înalt / albul tău e mijloc de genune”
Femeia iubită adorată de Ioan Romeo Roșiianu și de care se simte îndrăgostit chiar și când aceasta nu mai există fizic lângă el, devine izvor de inspirație care îi canalizează energia și puterea să scrie versuri. Regăsim dedicate acesteia multe poeme, iar sinceritatea poetului devine covârșitoare când afirmă: ”Eu am iubit mereu cât pentr-o mie”. Iubita vieții sale a fost alături de autor în clipele de tristețe și neliniște și i-a adus oaza de siguranță necesară pentru a escalada și depăși obstacolele pe care viața i le-a oferit.
Femeia îndrăgită apare în mintea și viziunea sa: ” blestemul meu durut”, ”durerea mea blestem”, ”tăcerea mea desculță”, ”pustiul plin de zare”, dar și un colț de rai, atunci când aceasta îl părăsește, oferindu-i varianta să trăiască din amintiri.
Printr-un concurs de imaginație, poetul subliniază trăsăturile unei ființe care-l salvează de fiecare dată când se află cu un picior pe marginea unei prăpăstii, datorită luminii pe care o degajă, încercând să-l scoată din întunericul care s-a prăvălit peste el, într-un anumit moment de derută din existența sa.
Pentru a reflecta aceste trăiri interioare, în compoziția versurilor, sunt pictate fiorii iubirii care înfruntă obstacolele apărute în drumul metamorfozării omului, readucând în prim plan scene din natura înconjurătoare și Celestul dăruit prin: soare, lună, luceferi triști, stele, ploaie, viscol, pământ, Rai, Dumnezeu, Înger, etc.
Poetul Ioan Romeo Roșiianu se simte absorbit de neprevăzut, de griji și nefericiri, de dorințe și speranțe, în această lume caracterizată prin unicitatea fiecărui individ în parte. El își duce viața alertă ca într-o clepsidră a timpului, asistând neputincios la scurgerea anilor, convins fiind că în cele din urmă va reuși să se reinventeze prin recăpătarea unui suflu nou, inedit, datorită eului liric și creativ care-l va însoți pe tot parcursul literar. Dincolo de tristețea și amărăciunea aflate în spatele cuvintelor, Ioan Romeo Roșiianu are capacitatea versatilă a poetului care se reinventează și face pace cu el însuși, cu Dumnezeu și cu sufletul său.
”Nu știu cum mai arată Dumnezeu / dar L-am văzut de-atâtea ori
a fost prezent în viața mea mereu / în liniști, în ape, înserări și flori”
”a fost frumos cu Dumnezeu / că ne-am certat de-atâtea ori / așa cum am repovestit mereu / doar amintirile le iei când mori”.
În cele din urmă, Ioan Romeo Roșiianu va recunoaște că ”mi-e dor de liniștea de-acasă / mi-e dor de bunul Dumnezeu”, recunoaștere care va ușura despovărarea minții încărcate de gânduri care l-au împresurat și l-au înghițit asemenea pământului mișcător existent într-o mlaștină.
Astfel, el va redobândi puterea de a iubi din nou, încercând să învețe să se cunoască și iubească pe sine: ”Te iubesc ca bunul Dumnezeu / te iubesc cu tot ce am mai bine
fără tine pot trăi mereu / dar nu pot trăi și fără mine”.
Ioan Romeo Roșiianu ne deschide prin acest nou volum de versuri ferestrele inimii sale, către Universul creat în subconștientul gândurilor care-l țin captiv în colivia minții. Cu certitudine, poetul nu va abandona niciodată încercările de descifrare a condiției umane și va oferi prin versurile sale, propriile soluții care să ofere răspunsuri referitoare la neliniștile metafizice care apasă sufletul fiecăruia dintre noi.