A scrie despre oamenii pe care îi întâlnim zilnic, nu e ușor. A face popas printre amintiri pentru a reînvia momente de viață și a repune în lumina reflectoarelor întâmplări, trecute timpuri și oameni diverși, este un act de mare curaj și, totodată, este rezultatul unui proces creator frumos, trainic și fermecător.
    Într-adevăr, trăinicia și atractivitatea povestirilor din volumul „Amalgam de suflete” este rezultatul unor expuneri literare dăruite cititorilor cu sinceritate, povestite într-un limbaj simplu, dar muzical, la limita confesiunii nemijlocite și a unei excepționale abilități de a jongla cu realul și imaginarul, cititorul reușind cu dificultate să stabilească unde se termină fundamentul real și unde începe construcția ficțională a fiecărui text.     
    Infuzate cu multă emoție, textele de proză scurtă ale Lilianei Gabroveanu dezvăluie o autoare ce stăpânește arta portretisticii literare și este capabilă să  meargă pe un făgaș narativ captivant, uneori cu final neașteptat.
    Alteori, așa cum se întâmplă în povestirea „Plăsmuirea”, cu care deschide seria textelor de proză scurtă, doamna Gabroveanu reușește să-și surprindă cititorii cu descrierea ultimelor momente din viața lui Victor, un pensionar atașat de lectură și cărți, ce și-a trăit viața în liniște, și tot în liniște a părăsit această lume, fiind însoțit în marea trecere, de singura ființă care l-a iubit cu adevărat, și anume, mama.

    Descoperim multă gingășie, în prima povestire din carte, iar dragostea și grija cu care autoarea își veghează personajele principale nu se epuizează pe parcursul procesului de creator, ci se amplifică și dobândește noi și variate fațete.
    Din când în când, atunci când restabilește, prin intermediul amintirilor și a scurtelor sale creații literare, conexiunea cu animalele de companie care i-au îmbogățit viata, Liliana Gabroveanu se supune unui binefăcător exercițiu terapeutic, stingându-și dorul față de animăluțele îndrăgite, devenite personaje de proză, cu izvorul nemuritor al inspirației, transformându-și lacrimile în bijuterii literare.     
    Indiferent că se referă la râsul urban, animalul sălbatic cu habitatul distrus, fie că fixează pe hârtie imaginea „ierpurilor de câmp înțepeniți de frică”, pe care i-a observat într-o călătorie, fie că descrie pățaniile prin care trece cățelul Onyx, cu abilități lui de „pisică”, fie că dezvăluie peripețiile „pisicii norvegiene” ori povestește despre Linda, cățelușa adoptată, scriitoarea folosește umorul și situațiile jucăușe pentru a-și captiva cititorii și pentru a-i ajuta să empatizeze cu simpaticele creaturi din „lumea celor care nu cuvântă”.     
    Cititorii, sunt de asemenea, uimiți de dramele prin care trec Amelia, Eleonora, Violeta și bunica Ileana, personaje feminine distincte, cu temperamente opuse, pe care scriitoarea are abilitatea de a le descrie concis, examinându-le atent stilul de viață și modul de gândire.
    Bine conduse sunt și textele concentrate în jurul personajelor masculine: moș Ghiță, Vasile, Mihai, Marian sau Ion, un om al străzii, „cu înfățișare  murdară”, atașat de un câine, ce-l însoțește permanent.
    „Era un om al străzii paşnic, dornic să fie lăsat în pace. Nu făcuse nici un rău nimănui, de ce să plece? Stătea departe de oamenii care se plimbau. Nu voia să-i supere cu înfăţişarea lui murdară şi nici să sperie copiii. Găsise o cişmea unde, când parcul se închidea, se spăla şi-şi potolea setea. Cu foamea îi era mai greu. Aproape de parc era o pizzerie unde, la ora închiderii, primea marfa nevândută. In schimbul mâncării, Ion curăţa trotuarul şi ducea gunoiul la pubelă. Aşa întelegea să-şi merite mâncarea zilnică. Ion nu era chiar singur de tot, i se alăturase un câine vagabond, vesel şi iubitor. Puţinul pe care îl avea îl împărţea cu el, ca doi prieteni de suferinţă.” („Muzicanții de bronz”)
    Remarcabil, în cazul fragmentului citat, dar și în în cazul celorlalte proze incluse în carte, este efortul autoarei de a evita frazele prea lungi și descrierile prea încărcate, dovedind, în același timp, a atenție deosebită pentru detalii și un apetit special pentru scenele amuzante și finalurile surprinzătoare.
    Lectura volumului, devine astfel, captivantă, iar atunci când descrie secvențe din viața cotidiană, trecută sau actuală, scriitoarea pare că stă la o „șuetă” cu cititorul, informându-l, delectându-l cu istorii amuzante sau, pur și simplu, punându-l pe gânduri, oferindu-i modele de viață obișnuite, intrigante sau bizare.