POVESTEA EFEMERELOR

Într-un crâng în vremea veche
Printr-un rai născut din șoapte
Un ștrengar fără pereche
Se juca în miez de noapte.

Tot trăgând firele sorții,
Numărând din doi în doi,
Își plimba destinul morții
Înainte și înapoi.

Cerurile casei sale
Se deschiseră deodată
Rescriind pe loc în soare
Soarta lumii încă o dată.

Zei și îngeri deopotrivă
Își pierdeau întreaga lume,
Rămânând în slove moarte
Fără chipuri, fără nume.

Dintre zeci de anotimpuri
Patru au rămas cu noi.
Restul, în acele timpuri,
Au pierit în foc și ploi.

Toamna, și acum își plânge
Pierderile acelei seri.
Iarna își îngheață-n sânge
Dorul surd născut din Ieri.

Primăvara își înflorește
Amintirile într-o noapte.
Doară Vara mai zâmbește
Cu alai de fructe coapte.

În trecutul lor uitat
Vara, urmărindu-și partea
Soarelui i s-a închinat,
Încheind un pact cu Moartea.

Dă-mi o zi și-o noapte mie
Sufletele ce s-au dus,
Din adânc să mi-i învie
Soarele de la apus!

Lasă-i veșnic să se nască
Din a apelor nisipuri
Ca un stol de efemere
Doar cu aripi, fără chipuri!

Lasă-mi mie soarta lor
Să-i ajut să se înmulțească,
Să-i alint, să-i văd, să-i mor,
Sub lumina lor cerească!

Moarte, fii de partea mea!
Dă-mi o zi pe an în dar
Și-am să-ți pun în palma ta
Soarta micului ștrengar!

Moartea își ciuli urechea
La ce Vara-i prezenta.
Se apropie de dânsa
De-i șopti  încet așa:

Ce-ai putea să-mi spui tu mie
Ce să nu știu eu deja,
Despre-a sorții-împărăție,
Unde eu nu pot intra?

Despre soartă, știi tu bine,
De-i a ta, n-o poți schimba.
Dar a lui… eu știu mai bine,
Cum s-o pun în slujba ta.

Spune atunci, ce are a face?
Zise Moartea dintr-o dată,
Fiindcă mie tot nu-mi place
Ca să fiu de nas purtată!

Nicidecum nu mi-aș permite
Să-mi bat joc de dumneata!
Doar surorile adormite
Vreau să-mi dai, de s-o putea!

Uite, vezi?! ștrengarul nostru
Este fiu al Vieții bune
Dară nu își are rostul
Însemnat în niciun nume.

Nemurirea scrisă-i este.
Asta nu putem schimba.
Însă cui și cât servește,,,
Mai putem modifica.

Inventăm acum prea-plinul,
Ce-i sortit a-l împlini
Și îi înnodăm destinul,
El urmând a te servi.

Dă-i să fie responsabil
Și de bune și de rele
Dar să fie incapabil
Să aleagă între ele.

Veșnic toți la el să geamă
Pentru încă și încă o zi.
Tot de el să aibă teamă
Până-n ziua ce-or muri.

Lasă-i timpul în păstrare
Pentru tot acest ponos
Trece-l fără supărare
Simplu, prescurtat, Cronos.

Moartea, pentru prima oară
Îi zâmbi, zicând: ,,Îmi placi!
Și îmi ceri o zi de vară
Și o noapte. Ce-ai să faci?”

Voi reda a lor trăire
Celor adormiți de tine.
Printr-o vorbă de iubire,
Un solstițiu rupt din mine.

Vor trăi într-o zi și-o noapte
Cât în două zeci de vieți
În misterul unei șoapte
Se vor pierde-n dimineți.

Anul următor din stele
Am să-i re trezesc de fel
Îi voi striga Efemere
Iar ei vor iubi la fel.

Astfel veșnic într-o vară
Efemerele se-adună
Într-o deltă, într-o seară
Când e Vara mai nebună.

Negreșit, în vremea noastră
Într-un rai născut din șoapte
Vara, într-o deltă albastră
Va juca în miez de noapte.


O AFACERE CÂINEASCĂ

Mă întreb din cei de față
Cât de mulți mă cunosc bine.
Eu mi-alerg de dimineață
Câinele, până îi vine…

Practic, de la ora șase
Mă împleticesc prin parcuri
Pe unde norocul își trase
Fel de fel de joase țarcuri.

Tot așa și după-amiază,
Ca să pot apoi lucra.
Nu știu cât apreciază
Creatura - munca mea…

Pufoșenia, cât măgarul,
Are ochii ca azurul,
Un noroc adus cu carul
Și o forță de balaur.

Evident, iubirea-i mare…
L-am crescut ca pe maidan.
Astfel și el, ca atare,
Dă semne a fi golan.

Cât a fost de caldă vara
Să-l conving n-am reușit
Să-și restrângă până seara
Tot programul de ieșit.

Până ieri, bătu-l-ar vina,
M-am tot chinuit cu el,
Dar acum, să vezi jivina!
Discutăm, la alt nivel.

O să mă explic concret
Ca să știți ce s-a întâmplat
Când veneam acasă încet,
Noaptea, cam pe înserat.

După o patiserie
Lângă parc, chiar la șosea
Au deschis dresorerie.
Mă jur pe onoarea mea!

Un gard și o placă mare,
Unde era scris așa:
,,Psiholog de animale
Îi și plimb, dacă se vrea…”

Inițial, trecui ca vântul.
Asta-i tot ce ne lipsea!
Tot mergând se născu gândul:
Stai, că asta-i șansa mea!

Păi, să nu plătesc echipa
Să mi-l plimbe, să îi vorbească,
Păi, să nu îmi trăiesc eu clipa
Într-o liniște domnească?!

Chiar de aseară, imediat,
I-am sunat și ne-am tocmit.
Astăzi prompt s-au prezentat
Câteșitrei, cum am vorbit:

Un dresor, cu barba lungă
Într-un trening de bumbac,
Cu o statură cam prelungă
Și un miros greu, de tabac

Psihologul, aranjat
Pregătit cu mapa-n mână
Și feciorul angajat,
Care nu vorbea română.

Învoită de la muncă
Pentru a preda școlarul,
Începui ca la poruncă
Să semnez în tot dosarul.

Cum stăteam eu așezată,
La birou privind decorul,
Treaba părea aranjată.
Când: ,,Ham, ham!” făcu dresorul.

Eu, crezând că n-aud bine
Mi-am zis să mă potolesc.
Am zâmbit, ținând în mine
Tot umorul meu câinesc.

,,Ham”, îi zise iar feciorul
,,Ham”, răspunse și al meu,
Ham și ham, ham și dresorul,
Și-am ieșit în parc doar eu…

De când m-am întors acasă,
Vă spun drept, sunt mulțumită.
Pufoșenia-i sănătoasă,
Chiar cuminte, plictisită.

O să îi chem și altă dată,
Dacă îi mai găsesc cumva,
Dacă îmi mai răspund vreodată,
De’ îi vede cineva…


CE FRUMOS ERA ODATĂ!

Când eram de-o șchioapă eu
Vara era mult mai blândă.
Timpului îi era greu
Umbra în codrii să-și ascundă.
Îmi puneam în cap cunună,
Chiuind prin câmp la stele
Ca pădurea să își supună
Codrii ei, voinței mele.
Alergam îngânând lacul,
Vântul, ploaia, ciocârlia.
Îmi îmbrățișam copacul,
Florile, copilăria,
Curtea-mi de cireșe plină
Și de greieri invadată,
Gârla, apa-i cristalină…
Ce frumos era odată!