Cartea doamnei Liliana Gabroveanu, AMALGAM DE SUFLETE, Editura eCREATOR, Baia Mare, Colecția PROZĂ, 2024, oarecum poetic intitulată, este o carte de proză scurtă care cuprinde între coperțile ei un număr restrâns de texte literare, 16 la număr, texte prin care autoarea reuşeşte să ne capteze, atât pe lectorul matur, cât si pe lectorul copil, printr-un impact emoțional puternic, printr-un mod de gândire sintetizat, prin ceva clar, scurt şi concis, dar totodată plin de semnificații.
Cartea de față cuprinde aşadar o doză concentrată de informații, emoţii şi trăiri, o complexitate emoțională diversă, pe nişte spații mici, un adevărat amalgam de emoţii şi o multitudine de stări exprimate scurt şi la obiect, oferindu-ne idei şi sentimente concentrate şi interesante, o carte profundă şi relaxantă, uşor de citit şi foarte potrivită timpului nostru atât de galopant şi de nesigur.
Din CV-ul pe care autoarea îl adaugă, aflăm că s-a născut în anul 1961 în oraşul Bacău şi că profesia obținută prin studii este cea de inginer constructor, pe lângă care a mai practicat şi pe cea de profesor de educație muzicală.
A început să scrie în urmă cu zece ani, debutând cu POVEŞTI ŞI POVESTIRI DE CITIT ŞI COLORAT; ARHIVA DE MĂŞTI şi volumul MUZICANȚII DE BRONZ, la Editura SINGUR, urmând apoi FATA DIN CODRU şi POVEŞTI MODERNE DIN NATURĂ, ambele la Editura ART CREATIV din București, schimbând în ultima vreme registrul creativ în poezie şi-n proză scurtă.
"O conştiință încărcată are nevoie să se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesie"(Albert Camus).
Pornind de la această succintă, dar concentrată meditație asupra operei de artă, ajungem, iată, la cartea doamnei Liliana Gabroveanu, AMALGAM DE SUFLETE, care carte, prin cele 16 creații literare ale sale, este ceea ce numim o carte de proză scurtă artistic realizată, adică o operă de artă, alias creație literară, în care întâlnim un amalgam de sentimente provenite din tot atâtea suflete, lacrimi, zâmbete, miracole, schimbare, iubire şi iertare, sentimente disparate ce cuprind plăsmuiri, râsuri citadine, movile de nisip şi croaziere, aburul dulce şi aromatic al unei cafeluțe la mall, toate acestea asortate într-un decor din care nu lipseşte nici violoncelul şi nici desenul, şi nici arhiva de măşti, pregătind cu minuțiozitate intrarea în scenă a Afroditei şi a Lindei, cățeluşa, însoțite de sentimentul trădării şi al regretului dispariției, compensat oarecum prin apariția şi adoptarea cățeluşului Onix, această bijuterie colorată în alb şi-n negru, amalgam continuat cu isprăvile pisiceşti versus Chițulică, şoricelul, urmând apoi magia feerică a Ajunlui de Crăciun în preajma muzicanților de bronz, statuile din piață, sau lăsarea întunericului peste oraṣul dintre coline, în prezența lui Mozart şi a fagotistului, toate acestea culminând într-un deznodământ nostalgic cu isprăvile Ilenei, bunica plecată demult pe drumul fără de întoarcere.
Într-o carte de proză scurtă este foarte bine să aşezi la începutul ei tot ceea ce ai mai valoros. Un fel de capcană, zicem noi, pentru a-l atrage pe cititor, în ideea de a citi cartea, făcându-l curios în a merge mai departe, citind cu interes, în speranţa că va mai întâlni ceva asemănător, dacă nu mai valoros.
Ori tocmai lucrul acesta îl face şi doamna Liliana Gabroveanu în AMALGAMUL SUFLETELOR sale, aşezând la începutul cărții proza scurtă intitulată PLĂSMUIREA, urmată apoi de RÂSUL CITADIN şi aşa mai departe.
Spunem lucrul acesta, nu pentru faptul că celelalte proze n-ar fi valoroase, ci pentru că după ce primele două sunt citite cu mare interes, urmează MOVILA DE NISIP în care asistăm la o ieşire tip excursie a familiei din trei persoane, în care acțiunea este prezentată scurt, repede, predominând dialogul cu replici scurte, tip fapt-divers, narațiunea aproape lipsind, pregătire, plecare, incidente nedorite pe traseu cu autoturismul insuficient pregătit de drum, bucurii şi supărări, reîntoarcerea înapoi, acasă, în apartment.
Proza scurtă PLĂSMUIREA, cea cu care se deschide cartea, aduce în prim plan trăirile, frământările, certitudinile ṣi incertitudinile unui intelectual de rasă, actualmente proaspăt pensionar, Victor, liderul unui grup de alți câțiva pensionari prieteni, intelectuali şi ei, care se întâlneau ocazional în oraş, atunci când ieşeau cu anumite treburi, şi stăteau de vorbă la un pahar de țuică slabă de la țară, sau la o bere, debusolați, odată cu ieşirea bruscă la pensie, constantând cu surprindere că se poate şi fără ei.
Dacă pe ceilalți îi mai aştepta cineva acasă, cu Victor situația era dificilă, aproape dramatică. Era singur, singur cu rafturile lui de cărți pe care le strânsese la modul selectiv o viață întreagă. Mariana, fosta lui dragoste mare, o persoană deosebit de importantă pentru el, l-a părăsit, plecând la muncă afară, atrasă de mirajul occidentului, acolo unde a şi murit.
Pentru ca singurătatea să fie completă, pe Victor îl ajung şi necazurile bolilor bătrâneții, care-l lovesc mai mult la nivelul psihic, decât fizic. Îi sunt recomandate plimbările, motiv pentru care face o ieşire în parcul din apropiere, împărțind singurătatea cu o bancă, la umbra unui stejar bătrân care avea o scăriță ce ducea la o căsuță mică de copil, pe o cracă mai solidă.
Imaginea căsuței îl teleportează în propria copilărie, la nucul cel bătrân de acasă, unde avea o instalație asemănătoare, şi unde-şi petrecea mare parte din timp, admirând natura până seara, când glasul protector, dar şi autoritar al mamei, îl chema la culcare.
Acum, apare aici chipul mamei, plăsmuirea chipului mamei, în mintea lui singuratică, făcându-l să se simtă protejat, să nu mai fie singur, dar vai, ca orice plăsmuire, ea apare şi dispare, singurătatea devenind şi mai mare.
Proza aceasta excelează printr-un stil narativ bine construit, însoțit de dialogurile scurte, telegrafice, cu prietenii săi din grup, presărat cu meditații pe seama cotidianului, meditații nevinovate cu tentă social-filosofică, dar şi cu reuşite tablouri-fragment, tip descriere, cu imagini artistice din natură:
"Sosi primăvara, ploile mărunte hrăneau vegetația ce renăştea încet-încet. Frunzele, de un verde crud, plesneau pe ramuri. Iarba tânără acoperi pământul reavăn, formând un covor moale şi mătăsos"(PLĂSMUIREA).
Ceva mă face să cred că această proză scurtă ar putea însemna pentru doamna Liliana Gabroveanu, ca tehnică de lucru, un crochiu, un tablou realizat la modul schematic, într-un cadru informal, aşadar oriunde artistul plastic simte că a găsit o sursă bună de inspirație, captând astfel momentul şi ideea prin crochiu, cu creionul sau cărbunele, pe hârtie, urmând ca apoi acasă, în atelierul său să transforme scena respectivă într-o viitoare operă de artă.
Ne place să credem că proza scurtă PLĂSMUIREA este un asemenea crochiu pentru un viitor roman care va fi realizat în perspectivă, în atelierul literar, de data aceasta al prozatoarei. Chiar îi sugerăm lucrul acesta, odată ce subiectul operei este clar conturat, intriga la fel, personajele creionate, urmând dezvoltarea conflictului şi a personajelor cu mai multă răbdare şi interes, ceea ce nu a putut realiza aici.
Asistăm, aşadar, în cartea Lilianei Gabroveanu, AMALGAM DE SUFLETE, la nişte poveşti captivante care dezvoltă subiecte scurte din viața de zi cu zi, care se concentrează pe o anumită temă, reieşind foarte bine din ele concurența dintre partea ideatică, cea emoțională şi cea epică a povestirii, un gen care oferă un răspuns, un mesaj concis, puternic, putându-ne da sau chiar schimba idei.
Există scriitori care preferă doar proza scurtă, şi alții care au scris toată viața doar romane. Însă, de multe ori, a scrie proză scurtă este mai dificil decât a scrie romane. Credem că este adevărat, deoarece scriitorul de proză scurtă trebuie să introducă mereu personaje, pornind mereu de la zero. Trebuie să aducă de fiecare dată o intrigă nouă, străduindu-se mereu să capteze atenția cititorului. Cititorul de proză scurtă are şi el anumite aşteptări, care sunt destul de diferite față de cel care preferă romanul.
Doamna Liliana Gabroveanu ştie lucrul acesta. Cu toate că este mai dificil să faci proză scurtă decât roman, preferă, deocamdată, acest tip de scriere, asumâdu-şi o anumită responsabilitate.
Noi sperăm totuşi, aşa cum spuneam la început, ca aceste povestiri să fie doar nişte crochiuri pentru viitoarele dânsei romane, deoarece povestirea scurtă are de cele mai multe ori doar un singur cadru temporal şi o miză clară, personajul sau personajele neavând timp să se transforme, să evolueze. Este unul dintre motivele care îl fac pe scriitorul de proză scurtă să nu poată folosi aici tehnici pretențioase, tehnici de care, doamna Liliana Gabroveanu, simțim că nu duce lipsă.