Ultimul dans

Cu ultimul tangou, eu a-și dori,
Pășind cu elegantă-n cercuri.
Cu ritm de basm, întru-n balans,
Așa-mi doresc, un ultim dans.

Gândind lejer, măsori distanța,
Dar tu, adesea, alegi drumul.
Pășind cu patos, ca prin viața,
Care-am trăit-o... ca nebunul.

Călcând atent, dar voinicește,
Lași iute pasul în pământ.
Cu unduiri măiastre, faci sonete,
Când dansul nostru-l prin vânt.

Făcând un salt, mă urmărești,
Mergând curat, în pas amețitor.
Oprești timpul, când te grăbești,
Zâmbești lejer timid, seducător.

Cum dansul, pare, azi, poveste,
Și orice pas al tău, făcut atent.
Te face fericită, dând-mi veste,
Că ții la mine, deși nu e decent.

Dor de munte...   
Ca un magnet atrag Bucegii,     
Și-i port în suflet, și-i iubesc.
Au fost mereu, străjerii țării,
Sub cer senin, brâncovenesc!

Prin văi ce crește iarbă grasă,
Cântec sublim la mulți poeți.
Și nu încape vreo îndoială,
Pe vîrfuri cântă, sau pereți.

Culmi de stâncă, noi parcurgem,
Fiind cuprinși d-un dor nebun.
Tineri dornici să  străbatem,
Cu amintirea unui cânt, străbun.

Târându-și bărbile cochete,
Pe munte umblă-n cete, norii.
Urcând Fisura - un capriciu,
Doar noi suntem, învingătorii.

În umba noastră, stătea Paul,  
Ce-adesea corda îmblânzind.
Pe stâncă-sus privind traseul,
La Floricioiu, pereteții cucerind.

Iar Valea Albă, nu avea trasee,
Pe care ei, cei doi nu l-au parcurs,
Orașul jos, părea doar imprimee,
Ei au privit din vărf, la timpul scurs.

Drag îmi este, mie, Caraimanul.
Și Hornul Gelepeanu, îl privesc.
Când ninge peste el, tot anul,
Palat Cantacuzin, de sus privesc!

Drag îmi e Omul, drag Moraru.
Când ploaia udă, praful spală,
Iar caii codrilor, câlând buestru,
Cobor buștenii grei, poteca nivela.

Ca un om beat privesc Bucegii,
Si le-am adus un suflu tineresc.
Fiind urcați de către noi, copii țării,
Sub cerul cel curat, brâncovenesc…


Scumpul glas al mamei

Vorba noastră e doar una,
Cum doar una-i țara mea.
Chiar de-ar fi să cadă luna,
Soarele de-ar dispărea.

Vorba mamei, voce sfântă,
Cu piptul tău ne-a alăptat.
Dulceața vorbelor ne-ncântă.
Izvorul viații, ne-ai redat.

Povața mamei, veșnic vie,
Prun vocea sa, nemuritoare.
Divinitate-a vrut să fie,
Povata-i, vorbă-nfloritoare.

Dar nu se poate să dispară,
Românul nostru drag și sfânt.
Cu vorba-i dulce, ce comoară!
Cum nu sunt multe pe pământ.

Prin țara noastă-nflotitoare.
Povața mamei, veșnic vie,
Mereu, a fii nemuritoare.
C-așa a vrut soarta, să fie.    



Te-am căutat...

Știu, cât de mult am căutat iubirea,
Ascunsă sus, prin ramul gândului.
Cânta creanguța crudă, în slăvirea,
Făcută mai ales, în ciuda vântului.

Știam că tu vei apărea din ramuri,
Ca florile de măr, între frunzișuri.
Dar nu e timpul, să-mi apară fluturi,
Ce des se zbenguiau, prin lăstărișuri.

Te-am răsfățat ades, cu dor de ducă,
Simțind candoarea, dulce, dragoste.
Iar miile de stele, putea să ne aducă,
Șoapte ce duc cu ele, tainica poveste.

Când tu mi-ai spus că ai dori iubire.
Voiam să fiu alături, sub cerul înstelat.
Primind sărutul dulce, luminat de astre,
Ștind că-i o dorința ce duce spre păcat.

Cum simțul tău adesea, mă-nșelase,
Știam că timpul greu, totul e chin,
Prin toamna arămie, pomii plecase.
Dragostea mea curată, ți-o închin.
 
Nebun te-am căutat, dorind iubirea.
Merg suspinând, pe frunze ruginite,
Și codru-mi plânge, iată amăgirea,
Prin ziua toamnei, aflată pe sfârșite.

Trecuse-și ca năucă, luââdu-mi starea,
În ploaie seacă, cu stropii săi fierbinți,
Și dorul pentru tine, precum ardoare,
Fugea în pas cu tine, și soarele cu dinți.

Primeșește-mă în dragostea de-o vară,
Cu pumnii care-s plin de lacrimi, ude.
Cu vorbele duiose, ce-ai rosti aseară.
Dă-i inimi caldura, iubirii tale surde.

Târzia toamnă face, să fie un blestem,
Să nu ajungi la mine, pe căile știute.
Vrei oare să te uit, sau ai dori să bem,
Și cupa despărțirii, și a iubirii frânate!



Răstimp pentru versuri

De la pretoriu pân-la cripta mută,
Spre calea ta de jertfă şi de slavă.
Trecut-a ziua neagră, mult temută.
Deschisă pentru-a vieţilor izbavă,

Iar drum care depăşeşte veşnicia,
Pășind prin nemurire, peste moarte,
Când pune în balanța-i chezăşia,
De testament, de care-avea-vom parte.

Prin lumea asta de visări, deşartă,
Noi, trecători, din răsărit de soare.
Multele căi ne-ncearcă a ta soartă,
Dar numai soarta face viața-nălţare.

Parcurg urcuşul vieţii spre visare,
Iar spre apus, și timpul are suflet.
Când merg ades la țelul ce nu are,
Iar versul nostru-a devenit pamflet.