ÎN INIMA TRISTEȚII

În inima tristeții se-ascunde-un miez de pâine
Pe urmele de fluturi  ce-or sa dispară mâine,
În inima tristeții e-un zambet care doare,
Topit din neștiință, precum un bob de sare.

La marginea tristeții cad ploi printre cuvinte
Și sufletul se-mbracă în straie noi și sfinte.
Se deapănă-n tăcere secunde-n calendare
Pe culmea unei zile, in lipsa de visare.

La limita tristeții ajunge fiecare:
Și norii scriu destine, și liniștea dispare,
Doar umbre îmblânzite se plimba pe alee -
În inima tristeții s-aprindă o scânteie.

GARA RĂTĂCITELOR DESTINE

În gara rătăcitelor destine
Se-nvață limba fulgilor de nea.
Încerci sa-nalți palate din ruine
Și să le-mpodobești cu inima.

Cerul din suflet  pare mai albastru
Și clipele trecute  nu mai dor,
În ale lor lumini mă simt sihastru,
Lumini ce-n fiecare noapte mor.

De frunte-mi s-a atins cununa iernii.
De ce atât de rece-mi pare oare?
Poate-i o rugă stinsă in vecernii?
Sau poate e o binecuvântare ?

Din gara rătăcitelor destine
Poți să pășești prin viață doar desculți,
Purtând lumina zilelor de mâine
Din culoarul anilor trecuți.


SĂ ALUNGĂM TRISTEȚEA

Să alungăm tristețea din icoane
Și cerul să-l pictăm în azuriu,
Glasuri de clopote răsună-n strane,
O afirmație că sufletul e viu.

În strai alb se ascunde frigul iernii,
Spre seară-un roi de ciori iar croncănesc,
Eu, pelerin prin labirintul vremii,
Vreau clipa să mi-o-ntorc și s-o trăiesc.

E-atât de rece mantia visării!
Privirea sfinții-și pleacă-ngândurați,
De ne-nțeles e dorul primăverii
Când iarna se ascunde printre brazi.

Să-mi spuneți nu-i nevoie, că sunt mică,
Sunt doar un punct din marele Cuvânt
Mi-e armă zâmbetul atunci când mi-este frică
Și zâmbetul confirmă că eu  sunt!


ÎNGERI

Îngeri de zăpadă peste culmea vremii
Cu aripi de gheață seara-mpodobesc.
Cineva suspină c-au trecut decenii
Și s-a scurs un abur peste-un  dor lumesc.

S-a oprit în suflet un val de nostalgie,
Ruga unei zile în culori cerești,
Mâinile-nghețate și-o privire vie
Vor să te-ntărească și să simți că ești!

Se  deapana firul cel de-nsingurare.
(În culoarea iernii totul e ușor!)
De-ar fi să presoare-un dram de nepăsare,
Căci fără de ea și îngerii mor.

Albu-acestei zile-ar vrea să se întindă
Peste noua lume ca un felinar
Și pe cel din față să-l vezi ca-n oglindă,
Îngeri de zăpadă nu sunt în zadar…

Știu, că se destramă rânduiala veche
Când îngeri de gheață seară-mpodobesc
Undeva în noapte suflete pereche
Ar vrea să-și șoptească ce mult se iubesc.


LUMEA SE ȚINE AZI PE BUNĂTATE

Lumea se ține azi pe bunătate,
Răbdare, înțelegere, Cuvânt!
Nu-i de mirare, că-l consideri frate
Pe cel ce ți-e aproape doar c-un gând.

Cad stele când e noaptea mai frumoasă,
Se prăbușesc în beznă... uneori,
Se-ascund destine-n voaluri de mătasă,
Dar tot mai clare-s visele în zori.

Știi ce gustoasă-i felia de pâine
Pe ea când are semnul Sfintei Cruci?
Tivind lumina zilelor de mâine,
Calea-ți arată... încotro s-o apuci.

Și nu-i atât de rece ochiul iernii!
(Se sparge gheața doar cu un surâs!)
Stau îngeri printre oameni la vecernii
Când se îneacă-n hohote de plâns.

Nu-i de mirare, că-l consideri frate
Pe cel ce-aproape-ți e doar cu un gând!
Lumea se ține  azi pe  bunătate,
Răbdare, înțelegere, Cuvânt!


ZÂMBETUL ÎMI DA PUTERE

Eu, cea care culeg mărgăritare,
Atunci când lumea se-nspăimântă în tăcere,
Zâmbesc din umbra razelor de soare
Și zâmbetul acesta-mi dă putere!

Când îndelung privesc seninul zării
Și dor îmi e de-o simplă mângâiere,
Mi-e sufletul plin de zefirii primăverii.
Zâmbesc, căci zâmbetul îmi dă putere!

Atunci când grea tristețe mă apasă
Și locul nu-mi găsesc printre-emisfere,
Știu: pentru tine sunt cea mai frumoasă!..
Zâmbesc și  zâmbetul îmi dă putere!

Visez  în umbra razelor de soare
Chiar de pustiu-nainteaza în tăcere,
Zâmbind culeg mereu mărgăritare,
Căci numai zâmbetul îmi dă putere!