Spre nicăieri

Sticliri de note se agață în verdele crud al semaforului
Treceți hai treceți încotro vedeți cu ochii
Cu mințile spălate
Cu brațele legate de pomul făgăduinței
Cu picioarele înțepenite în false adevăruri
Treceți
În grabă treceți
Spre nicăieri

Împietriți în frumusețe

Uite-o sanie ușoară care-aleargă peste ape,
Trasă-n grabă, de-armăsarii îmbrăcați în straie albe
Peste câmpuri înghețate, din iubire să se-adape
Cu-ale lor priviri de îngeri, prinse-n coamele lor dalbe.

Peste nechezări celebre, aurora boreală
Își întinde libertatea, broderie ca un cântec
Și, în trapul către viață, în a visului urzeală,
Prinde caii cu sfială, atingându-le-al lor pântec.

Este-o taină ce se-ntinde, tot ținutul îl răsfață,
Simțurile stau de veghe, strânse ca la promenadă,
Nu ai cum să vezi trăirea, taina le-o citești pe față
Cailor ce-n goană aspră, abur greu adună-n nadă.

Doi sfielnici, în caleașcă, își alătur-a lor stare,
Împietriți într-o visare, scriu, pe chip, a lor portare.


El și ea

Pe un soare ideatic, lacul degetele mută.
El și ea-n șoptirea nopții, răscolesc o vorbă goală,
Bucuria, timpul, țese și noblețea împrumută,
Mâinile agită simțuri, ochii-n aripi se răscoală.

El și ea sărută versuri în acorduri de vioară,
Scriu cu visul la vedere, coala pare în furtună
Și suspine se frământă într-un toc de domnișoară,
Pe o bancă fără tablă, vântul verbele răsună.

Sunt ei doi, sortiți iubirii într-o viață de-mpăcare,
Sunt orgoliu, în răscruce, pe un câmp cu-adrenalină,
Sunt ciudați sau dați pieirii prin parfum de vindecare,
Înnodați în tractul clipei, înfășați în muselină.

Este-o goană după viață  fără să răsfețe timpul,
Sau o formă de paiață care schimbă anotimpul.


Sonet de toamnă

Și toamna înveli pământul cu vălul plin de nestemate,
Un ochi își aruncă spre vară și s-a umplut de bucurie,
În inimă, doar ploi deșarte alunecau peste câmpie,
Spălau cu bucurii versetul, în referințele-asortate.

Foșnire mare, prin pădure, în salt, cu roba păcurie,
Alege mâini care se-agață de cer, cu-atingeri revelate,
Cu ochi de ciute care-așteaptă, în oglindiri înmiresmate,
Un pas de mâine, fără spaime, trimis de astre ca solie.

Acel verset va fi  culoare când eu și tu vom fi-nălțarea
Acestor rătăciri atee, ce n-au știut  ca să-nțeleagă
C-acolo, sus, e tot nectarul de-l căutăm și vindecarea,

Un foșnet stins, o rădăcină  care-și ascunde-n versuri, starea
Nepământeană în substanță, doar în tristețea ce reneagă,
Pe-alocuri, povestiri stelare, încorsetări ce-ating sfidarea.


Rondelul ochiului mimetic

Mimetic, ochiul își inculcă un adevăr ca o rutină,
E orologiu în obrazul popasului fără canoane,  
Spre constelații din clepsidră, se prăvălește ca o boare,  
Aleargă spiridușii minții, o hologramă clandestină.  
 
Răsuflă-ntruna la parada versetelor cu vocea lină,  
În incantații, le deznoadă, înțelepciuni, ca bastioane,  
Mimetic, ochiul își inculcă un adevăr ca o rutină,  
E orologiu în obrazul veșmântului fără canoane.
 
Ermetic, strigătul ce arde în irisul de orfelină,  
În ațe, se prăvale taina confortului ca o sfidare,  
Sunt irizațiile minții, tot implantând adrenalină,  
Machiază, în chenarul clipei, un univers, o consolare.  
 
Mimetic, ochiul își inculcă un adevăr ca o rutină.



Rondelul timpului copt în șatră

Fată veselă-nnoptată, giuvaier de mahala,   
Talpă lutului, alhambră, ușă-nchisă-n prag de seară,   
Cântec dorului sălbatic mângâi ochiul lui, de fiară,   
Valuri amăgești în jocul florilor de pe tafta.  
 
Fugi pământul sub picioare, aripi 'nalți cu gândul la   
Piruete de pe vatra universului de ceară,   
Fată veselă-nnoptată, giuvaier de mahala,   
Talpă lutului, alhambră, ușă-nchisă-n prag de seară.  
 
Blastemi timpul copt în șatră și îngâni tra la, la, la,   
Porți pe degete inele, mahmudele-ți împresoară   
Trupul firav, ești vândută ca pe-o secetă-ntr-o doară,   
Plânsul, cine ți-l aude când așezi pe cer o stea?   
 
Fată veselă-nnoptată, giuvaier de mahala.  


Rondelul mâinilor nomade

Sub mâini nomade, timpul e un vasal în vis,  
Pe frunte, cute aspre, în mări, ți se deznoadă  
Și ochi sfioși, angelici ți se deschid în nadă,  
Tot trupul se destinde și-adâncu-i, iar, permis.  
 
Nimic în vindecare nu este compromis.  
Plăceri cu vocea-n hățuri vor, iarăși, la paradă.  
Sub mâini nomade, timpul e un vasal în vis,  
Pe frunte, cute aspre, în mări, ți se deznoadă.  
 
Pe buze, cresc vestale, cuvântul neatins  
Dansează infinitul în ochiul ce-o să vadă  
Iluziile sacre sub vălul de naiadă,  
Splendoarea nemuririi, creație-n abis.  
 
Sub mâini nomade, timpul e un vasal în vis.  



Râde frunza

Râde frunza. Parcă-mi cere haina mea din casa mare
Ca să-mbrace, cu ea, cerul, înainte de furtună,
În urechi își pune dopuri din popasul  cu sfidare
Și, pe ochi, își trage storuri, dimineți cu vreme bună.

Se-nverzește de rușine când se-apropie potopul,
Bâlbâită-ntoarce vântul între sunete primare,
Umbra îi foiește tainic, peste pleoapele ei, stropul.
Râde frunza. Parcă-mi cere haina mea din casa mare.

Stropii-i spală-ntreaga față și rimelul de pe riduri,
Vălurindu-se de freamăt, pune voalul peste lună,
O păstrează,-ntreaga noapte, prizonieră între ziduri
Ca să-mbrace, cu ea, cerul, înainte de furtună.

Frunza mea, de spaim-ascunde ochi, migdale în lucire,
Corpul ei, o balerină, hainele-i sunt prea sumare,
Levitează ca o muză în profunda nălucire,
În urechi, își pune dopuri din popasul  cu sfidare.

Doar aplauzele minții se întrec netulburate,
Se visează între frunze, țin un curs de la tribună,
Dar un fulger, cu viteză, plimbă strigăte ciudate
Și, pe ochi, își trage storuri, dimineți cu vreme bună.

Și, pe ochi, își trage storuri, dimineți cu vreme bună
În urechi, își pune dopuri din popasul  cu sfidare
Ca să-mbrace, cu ea, cerul, înainte de furtună.
Râde frunza. Parcă-mi cere haina mea din casa mare.


Doar o lume

Ce-i o lume a tăcerii, când se-ncumetă flămânde
Universuri paralele să îți vânture făptura
Între tonurile vieții, răspândindu-te de-a dura
Ca pe-un punct, prin constelații, cu descântece arzânde?

Cin’ te-ascunde-n plictiseală, supunându-te la pânde,
Fără ghete la iluzii, fără buze prea rujate,
Doar cu-opinci printre cuvinte care par azi dezertate,
Ce-i o lume a tăcerii când se-ncumetă flămânde?

Interviuri netranscrise, ce-și expun încărcătura
În spitale de abuzuri și în spațiile terne,
Vindecări prea complicate, de azi, nu mai par eterne
Universuri paralele, să îți vânture făptura.

Cin’ te pune să ai teamă, când îți picură doar ura
Pe sub gene tremurânde, în a timpului sfidare?
Azi, un pas nu e totuna cu a sorții provocare
Între tonurile vieții, răspândindu-te de-a dura.

Cin’ ți-așază după gratii două vorbe tremurânde,
Cine construiește temple de minciună și obidă,
Cine te aruncă-n tine, cu atingerea morbidă
Ca pe-un punct, prin constelații, cu descântece arzânde?

Ca pe-un punct, prin constelații, cu descântece arzânde
Între tonurile vieții, răspândindu-te de-a dura,
Universuri paralele să îți vânture făptura,
Ce-i o lume a tăcerii când se-ncumetă flămânde?


În bătătura mea de-acasă

Aici, mă-ngăduie sfioasă,
M-adună-n grabă, două gânduri,
O rânduială-a două rânduri,
În bătătura mea, de-acasă.

Pășesc cu mila tumultoasă
Pridvorul casei mele, joase
Și amintiri armonioase,
Aici, mă-ngăduie sfioasă.

Se-adună, roată, din intrânduri,
Vreo două forme fără vlagă
Și, în privirea mea, întreagă,
M-adună-n grabă două gânduri.

M-așez. Podeaua mea, din scânduri,
E scrisă-n forme rotunjite
Și scrijelirile-nnălbite
Sunt rânduial-a două rânduri.

Ridic privirea bucuroasă,
Un soare blând se-alintă-n taină,
E-n unduire, fără haină
În bătătura mea, de-acasă.

În bătătura mea, de-acasă,
O rânduială-a două rânduri
Mi-adună-n grabă, două gânduri,
Aici, mă-ngăduie sfioasă.



Trecere

Anii-aleargă iluzoriu, precum vântul peste ape,
Flori de tei mi-alină corpul fără mult-adrenalină,
Cai sălbatici, de lumină merg, în ceruri, să se-adape,
Iar, teluric, roi de umbre plimbă-n viaț-o moarte lină.

Își înnobilează fructe, alergând prin praf de lună,
Simțurile se strecoară prin ermetice supape,
Pentru cerul de parfumuri, diminețile, adună,
Anii-aleargă iluzoriu, precum vântul peste ape.

Fug de mine nebunatici, vor să se alinte, parcă,
În foșnire de desuuri dintr-un vig de muselină,
Se ascund sub pleoapa nopții, într-o gemere de arcă,
Flori de tei mi-alină corpul fără mult-adrenalină.

Ochii mei sunt din petale colorate cu căldură,
Râd de la-nceputul lumii, sub fiorul unor clape,
Universul se deschide la a lutului trăsură,
Cai sălbatici, de lumină merg, în ceruri, să se-adape.

Ia privește, azi e mâine, clipele se dau de-a dura,
Îmi șterg tălpile de praful unui salt ca de felină,
Pun ștampilă pe răsfățul care-nchide-n taină, gura,
Iar, teluric, roi de umbre plimbă-n viaț-o moarte lină.

Iar, teluric, roi de umbre fac, din viaț-o moarte lină,
Cai sălbatici, de lumină merg, în ceruri, să se-adape,
Flori de tei mi-alină corpul fără mult-adrenalină,
Anii-aleargă iluzoriu, precum vântul peste ape.