Volumul de poezii ”Suflete descătușate” scris de poeta Mariana Chiss, a fost tipărit la editura ECREATOR Baia Mare, în iunie 2024, sub atenta îndrumare a domnului Ioan Romeo Roșiianu și este o adevărată odă închinată iubirii.
În poezia de debut: ”răstignită între două lumi”, poeta Mariana Chiss așterne cu dibăcie prin versurile sale, gândurile și sentimentele izvorâte din dorința de cunoaștere și autocunoaștere, încercând astfel să răspundă întrebărilor despre sine și aproapele ei, implicând în același timp prin numeroase metafore și personificări șlefuite cu iscusință, propria conștiință și conotația pe care o atribuie cu privire la existența sa pe acest pământ.
”Cine sunt?”, dezvăluie eterna întrebare o omului care ajunge la răspântia vieții în plină maturitate și dorește un răspuns la întrebările existențiale.
”cine sunt eu / cine m-a uitat printre ruinele destinului / cântându-mi un menuet
în locul cântecului de leagăn / cine mi-a pus la cap cuvântul / în locul pernei
din puful lebedelor pure / mânjind cu cerneala cerului / degetele ce încă nu știau
să țină condeiul”
Poeta înfășoară în jurul propriei conștiințe, un legământ tainic cu ea însăși, încercând să creioneze prin versuri de o profunzime și sensibilitate aparte, parcursul său derulat pe treptele vieții, ” în ecoul piedut”, într-un ”dor ce tace”, în ”lacrimile amintirilor”.
Descătușarea trăirilor interioare pentru poeta Mariana Kiss, lasă ferestre deschise sufletelor care încearcă să-și depășească limitele și să-și caute iubirea pierdută ”printre visele universului”.
”cine sunt eu / atunci când caut iubirea / printre visele universului / cine sunt eu / cea răstignită / între cele două lumi / dimineața / și călărind cai sălbatici / în șei care mă ard / noaptea / cine sunt”.
Însuși titlul volumului ne sugerează faptul că nucleul gândurilor autoarei pornesc din inima și sufletul său, în speranța că se va descătușa de neliniștile metafizice pe care le-a experimentat de-a lungul anilor.
Arhimandritul Sofian Boghiu scria în cartea ”Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”: ”După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunoștinței; este asemenea Fiului în ceea ce privește Cuvântul lăuntric așezat în noi de la botez, este începutul înțelepciunii; și este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce privește libertatea voinței, care este rădăcina tuturor bunătăților.
Sufletul este, deci, chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har și după slavă. După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce privește mintea, care este izvorul cunoștinței; este asemenea Fiului în ceea ce privește Cuvântul lăuntric așezat în noi de la botez; este începutul înțelepciunii; și este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce privește libertatea voinței, care este rădăcina tuturor bunătăților”. De aceea persistă în Mariana Kiss această nevoie de eliberare a sufletelor aflate la unison, pentru a putea să înțeleagă și să analizeze cât mai minuțios tainele lumii și tot ce se desprinde din călătoria sa pe acest pământ.
Vom observa pe parcursul acestei cărți, dialogurile acestei poete sensibile cu Divinitatea, cu Universul, cu ea însăși sau cu bărbatul iubit, în speranța că va primi răspunsuri la întrebările care-i încorsetează inima, lăsând-o în repetate rânduri, într-o tăcere totală. Poemele Marianei Kiss aparțin genului liric, deoarece autoarea își exprimă în mod direct gândurile și sentimentele, folosindu-se de eul liric, la care adaugă propriile trăiri interioare încărcate de speranță, de iubire, de deziluzii trăite, toate acestea împletite în culori care ajung în final la un echilibru cu mintea și sufletul, însă mereu în căutarea unei iubiri asemănătoare cu cea din trecutul în care a fost fericită.
Poeziile din cuprinsul acestei cărți, introduc cititorul în imaginarul poetic și meditativ al autoarei, stabilind încă de la început, granițele frământărilor sufletești parcurse de aceasta.
Mariana Chiss cochetează cu jurnalul versatil al sufletului său încărcat de lumină și culoare, de emoții și sentimente, determinând-o să se pliază pe cuvinte de fiecare dată când harul dumnezeiesc revine asupra sa, îndemnând-o să scrie ce simte în momentele de singurătate, de tristețe, bucurie, sau de beatitudine.
Nu lipsesc metaforele, comparațiile, personificările, epitetele, enumerațiile, repetițiile, antitezele, hiperbolele și numeroase alte figuri de stil care desăvârșesc arta cuvintelor scrise.
”Vioara”, simbolul melancoliei după care tânjește sufletul obosit, dar tânăr, în care sângele clocotește ”printre fluturii iernii”, încercând să reînvie povestea de dragoste de care poetei îi este atât de dor. Melancolia și amintirile îi răvășesc mintea și trupul dornic de mângâieri, astfel încât își găsește adăpost în muzică, ”în brațele unui murmur duios / de vioară”.
Mariana Kiss duce o luptă acerbă cu ea însăși, indecisă în unele momente în a-și așterne versurile. Ajustează, completează, nemulțumită de nenumărate ori de produsul final și se refugiază în acel ”nu știu”, pentru a lăsa o portiță deschisă întrebărilor prezente și a încerca justificarea pentru anumite răspunsuri oferite de ea însăși, într-o retorică intimă, a propriilor gânduri și reflecții, aproape tăcută. Deși ”nu” servește la construirea formei negative a verbului ” a ști”, poeta strecoară cu abilitate în versurile sale, adverbul ”poate”( posibil, probabil), purtând o luptă acerbă cu ea însăși, pentru a fi mereu la înălțimea așteptărilor iubitului imaginar. În această bătălie, nu va fi niciodată singură, căci lupta sa se desfășoară în fața cititorilor. Poeta care iubește poezia și suflă viață în versurile sale, va folosi propria creație ca pe un scut împotriva ” frământărilor divine” menite să o teleporteze către oaze de dragoste, într-un univers paralel unde iubirea nu s-a stins ci se află într-o stare perpetuă.
”nu știu / unde te-am mai întâlnit / poate la ușa zefirior când frământau anotimpuri
poate între lacrimile zorilor / ori pe aleile brumate cu gânduri / nu știu /
unde ți-am mai auzit glasul / poate pe umerii valurilor / strigând-mă /
poate între frunzele arămii ce nu-și găseau locul / ori mi-ai șoptit iubirea într-un univers paralel / nu știu / unde ți-am mai văzut ochii ”.
Mariana Kiss preferă să-și descopere în fața lumii întregi ”masca fragilă” odată cu sosirea toamnei, încercând să înlăture masca veche cu ajutorul versurilor, construindu-și din timp ”amuleta unei iubiri / și cuvântul care a rămas nespus”, învelindu-se în ”purpura cerului” pentru a fi cât mai aproape de bărbatul iubit.
Toamna este un anotimp des întâlnit în poeziile sale și un motiv de inspirație poetică care o însalță spiritual, spre culmile iubirii pe care o dorește neștirbită în suflet. Mariana Kiss își motivează metaforic demersul poetic: ”scriu slove îmbrăcate în aripi de îngeri” și în același timp se destăinuie tuturor: ”scriu mai departe / pe pergamentul sufletului meu / ultimele șoapte ale toamnei”, căutându-și atfel neobostă, iubirea pierdută printre ”literele răzvrătite”.
În universul poeziei, aceasta își regăsește ”ecoul silabelor / îngrămădite / la marginea uitării”.
Ceasul biologic ce reprezintă însăși viața care trepidează în trupul nostru, se învârte și fără aportul mâinilor omului, iar ”acele ceasornicului” nu se vor opri nici la reflecțiile poetei care-și dorește oprirea timpului în acele momente de cotitură când și-a părăsit iubitul, fără a-i destăinui dragostea.
”mereu am plecat brusc / n-am avut timp să-ți spun / cât de mult te iubesc!”.
Pentru Mariana Kiss, ființa iubită întruchipează muza care-i deschide dorința de a scrie versuri, este bărbatul care o inspiră în crearea poemelor sale și ”scânteia ce nu doare”.
” ești muza care mă-nvie / ești creația nestinsă”.
Desfășurarea evenimentelor în majoritatea poemelor din acest volum, începe oferind conotații diferite cuvântului IUBIRE, alături de căutarea sfredelitoare a sensului și formei specifice acestui nobil și suprem sentiment pe care poeta l-a trăit alături de bărbatul iubit.
Disperarea și dorul descătușate odată cu dispariția celui drag, sunt creionate în poemele:
” singurul călător” și ”lacrima lunii”, determinând ca dincolo de cuvintele așternute cu migală și acuratețe, să se creeze o punte între trecut și prezent, care să ostoiască sentimentul de nostalgie al poetei Mariana Kiss pentru a-i induce sentimentul de visare în inima cotropită de amintiri care i-au înfrumusețat viața. Durerea despărțirii este atât de puternică, încât ea recunoaște că: ”××× E deajuns o clipă să mă ții în sufletul tău / și eu voi prinde viață din nou.×××”.
Iarna este personificată prin prezența unei femei încărcate de tristețe care ”și-a pierdut zâmbetul alb pe undeva / e tristă și uneori / izbucnește în plâns”, iar amintirea celui de care a fost îndrăgostită, se reflectă în zâmbetul ”ascuns printre gândurile” poetei care își dorește cu ardoare să-l revadă. Niciun anotimp nu o împiedică pe Mariana Kiss să viseze și să scrie, să mediteze și să-și versatilizeze trăirile, deoarece de fiecare dată, anotimpurile care se revarsă de-a lungul anilor, poartă cu ele chipul omului iubit. Poeta scrie din suflet pentru inimile care trăiesc sau au experimentat o mare iubire, asemănătore cu a sa, iubire de care nu se poate desprinde cu ușurință și se refugiază în ”liniștea ecoului ce tace” și în ”candele cereste”, ca pentru a întări toate sentimentele interioare așternute în versurile sale.
Poeta răspunde spre final la întrebarea: ”cine sunt eu”, creionând portretul celui care a determinat-o să compună poezii și afirmând că: ”în palmele tale / versul plânge / râde / în palmele tale / sunt eu”.
Fiecare poem este asemănător unui caleidoscop, în care metamorfozarea versurilor este magică, iar iubirea este personificată și ridicată la rang de virtute.
Autoarea cărții empatizează cu cititorul fără sfială, prin descrieri intime, definind prin poezia prezentată, meditația și filozofia personală cu privire la toate simțămintele nostalgice care conviețuiesc în inima sa, în anumite etape ale vieții. Mariana Kiss își caută clipele frumoase petrecute în doi, în sentimentul iubirii, în zborul păsărilor și coloritul florilor în ,,fluviu” și ”palma iubitului”, în anotimpurile care se perindă, în ,,cerul cu lună”, reușind să scoată la suprafață, rând pe rând, toate acele aduceri aminte pe care le credea întemnițate pentru totdeauna în abisul uitării...
Pasărea semnifică simbolul desprinderii de sol, pentru a se descoperi necuprinsul cerului, o legătură milenară a Omului cu Dumnezeu, imperceptibilă din punct de vedere fizic, dar adânc implementată în imaginația celui care-și dorește, cu ardoare, eliberarea de propriile sentimente care-i macină mintea, înspre depășirea condiției umane, înspre îndeplinirea unor idealuri imposibile.
Pasărea poate însemna și sufletul torturat al unui om chinuit sau al unei femei care acceptă cu greu despărțirea de cel iubit, iar în momentul în care-și dorește să evadeze din corsetul suferinței, realizează că aripile (visurile) îi sunt frânte.
La Mariana Kiss dragostea nu se măsoară în cuvinte sau răspunsuri, ci prin simple gesturi sau manifestări exterioare, ancorate în mimicile feței celui de care a fost îndrăgostită, în expresivitatea ochilor sau a trupului. Ochii ne vorbesc prin lacrimile sincere, care pot fi de fericire sau de tristețe, iar versatilitatea acestora o teleportează în paradisul pierdut al iubirii de care se agață prin fiecare cuvânt și vers, pentru a-și ” face cuib” în sufeltul iubitului.
Poeta scrie din dragoste pentru cel drag plecat la cele veșnice, neîmpăcată cu gândul despărțirii, considerând că prin poeziile sale va aduce în vizorul gândurilor imaginea iubitului. Astfel, ea închină poemul: ”roaba cuvântului” (in memoriam AA)
” vreau să-ți simt parfumul cât mai aproape / în orele liniștite din noapte / vreau să scriem împreună poezii / până când răsar zorii dimineții”, dorindu-și astfel ca prin versurile scrise să încerce să ajungă cât mai aproape de sufletul celui plecat la cele veșnice.
Volumul se termină cu identificarea poetei Mariana Kiss, care încearcă astfel, apropierea de cititorii săi:
”fără să știi / sunt doar un gând răzleț / printre celelalte gânduri care te inundă
sunt doar un fulg de nea / printre ceilalți fulgi / ce se așează pe sufletul tău
îi simt căldura”.
Fulgul de nea este cel mai iconic simbol al anotimpului atât de iubit de Mariana Kiss, este imaginea Crăciunului sfânt, este un simbol al purității și al vieții scurte și trecătoare al existenței noastre.
Zăpada topită poate simboliza un nou început, o transformare, o metamorfoză, o renaștere, ori încheierea unei perioade marcate de muncă grea, eforturi, dezamăgiri, frustrări, dar și "dezghețarea" inimii, îndrăgostirea, reînnoirea, preschimbarea!
Fulgii de nea sunt diferiți și nu sunt identici, iar aceste însușiri, exprimă prin glasul poeziei, irepetabilitatea, fragilitatea, individualitatea, unicitatea noastră ca oameni, a trăirilor noastre de zi cu zi.
Mariana Kiss aduce note distincte în poemele sale dedicate în totalitate omului iubit și invită cititorii să îi exploreze adâncul sufletului încărcat de iubirea necondiționată pentru iubitul său, împărtășindu-și astfel cititorilor cele mai tăinuite și discrete arme pe care le pot mânui doi îndrăgostiți prin etalarea cuvintelor.
Poezia de iubire s-a născut la Mariana Kiss, odată cu trecerea în neființă a ființei iubite. Din clipa abandonării corabiei iubirii de către cel ridicat pe aripi de îngeri la Dumnezeu, pentru Mariana Kiss, scrisul va deveni o cutumă de neclintit, iar versurile sale vor triumfa alături de eul liric năpădit de poveștile spuse și nespuse, inpirată fiind de muza celui plecat în viața de apoi. Vă invit să cunoașteți aceste ”Suflete descătușate” și să pătrundeți alături de autoare în miezul unei iubiri de dincolo de moarte.
Poemele Marianei Kiss ne pot cufunda cu ușurință într-o stare semi-onirică, aducându-ne cu picioarele pe pământ în momentul în care analizăm obiectiv propria noastră viață, deoarece, tot ce se numește Existență și Moarte, se bazează pe trăirile noastre interioare acumulate în amintirile din trecut și pe experiențele prezentului.
Felicitări pentru frumosul dăruit și mult succes!