Abia după cea de-a treia dispariție s-a putut vorbi în mod serios despre un caz, fiindcă nu orice dispariție are la îndemână o televiziune de scandal care să-i spună povestea.
Când pădurarul a venit acasă și a constatat că nevastă-sa nu mai era acolo, primul lucru la care s-a gândit a fost că probabil, sătulă de bătăile încasate, a plecat la mă-sa. Iar de gândit, s-a gândit după primul lucru pe care l-a făcut, adică după ce s-a îmbătat crunt, răstimp în care și-a jurat că va rupe un ciomag pe spinarea femeii îndată ce va pune mâna pe ea. Când s-a eliberat din chingile alcoolului și creierul său a început să funcționeze cât să realizeze că nu era chiar imposibil ca muierea să-l fi părăsit de-a binelea, deja trecuseră patru zile. „Patru zile și nenorocita dracului nu s-a întors! Să vezi ce omor îi dau!” Socrii locuiau într-un sat îndepărtat, cătunul unde se părăginea gospodăria pădurarului era pierdut undeva, în creierii munților, așa încât, până să cumpănească dacă să reclame dispariția nevestei, ori să se ducă să o caute și să o aducă de păr acasă, numai bine că s-a întâmplat a doua dispariție: fiica cea mare a unuia dintre braconierii cunoscuți dar neraportați. (Fiindcă nu se făcea să te duci să mănânci din căprioara la ceaun a omului și apoi să-l denunți la Poliție…)

La o săptămână după soția pădurarului! Braconierul nu s-a dus să raporteze incidentul. Cum să se ducă? Ar fi însemnat să zgândăre un rahat pe care ar fi preferat să-l lase în pace, neatins. Ar fi însemnat să completeze o droaie de hârtii… Ce ar fi scris la rubrica „ocupație”? Braconier? Exclus! Vânător? Nu avea licență… Prin urmare, a încercat să o caute de capul lui, prin pădure. Cunoștea bine codrul. Mă rog… Îl cunoștea în măsura în care avea grijă să nu pășească prin locurile despre care se știa că sunt blestemate. Și erau multe. Aproape fiecare palmă de pământ avea povestea ei, la fel fiecare copac, fiecare tufă… Toată lumea (câtă mai rămăsese în Poieni) cunoștea legendele despre Muma-pădurii, Ăl-din-scorbură și alte asemenea… Printre puținii localnici care se mai încăpățânau să trăiască acolo, erau și unii care susțineau de-a dreptul că au văzut ielele dansând prin luminișuri tainice, copaci bătrâni smulgându-și rădăcinile din pământ și bântuind prin nopțile cu lună plină ca posedații, ori că au auzit strigătul precum o scrijelitură de cui pe o tablă al Joimăriței, care îți îngheța sângele în vene:
                Câții!
                Câții!
                Tors-ai câlții?
                Câlții dacă n-ai torcat,
                Mâinile ți le-am tocat!
Dar cine stătea să aplece urechea la bolboroselile uneia precum Calista Orbului, de exemplu, nebuna satului? Una e să te ții departe de potecile care se pierdeau în nepătrunsul codrului fiindcă din tată-n fiu s-au pomenit ziceri despre ființele monstruoase care te pândesc și îți sar la beregată ori îți sucesc mințile dacă le calci pământurile și alta e să-ți îndruge verzi și uscate o țăcănită… Asta fiindcă diferența dintre ce preferi să crezi sau să nu crezi și ce poți să înțelegi este dată de factorul numit „pe cine vrei să asculți”.  
Căutările braconierului n-au avut succes. Nevastă-sa și fiică-sa a mai mică și-au smuls părul din cap și au plâns îndelung blestemul greu căzut pe familia lor, dar nu au avut încotro și au acceptat, în cele din urmă, că pe fată a înghițit-o pădurea cu tot ce ar fi putut însemna asta. Ceea ce l-a convins și pe pădurar să nu depună plângere…
Însă lucrurile au luat-o razna când, la o săptămână după fiica braconierului, a dispărut preoteasa. Iar popa nu credea în baliverne. A coborât a doua zi la Vidra și s-a dus glonț la Poliție. Poienile s-au umplut de oameni în uniformă, ceea ce, pentru un cătun atât de mic, purta haina unui început de apocalipsă. Astfel s-a aflat și despre nevasta pădurarului, și despre fiica cea mare a braconierului. Și, colac peste pupăză, când ancheta era în toi, a mai dispărut o femeie din Nemeș, de pe lângă cascada Pișoaia. Săptămânal mai pica una…
Era doar o problemă de timp până când povestea misterioaselor dispariții (Se împliniseră șase!) avea să ajungă în presă. Nimeni nu dăduse doi bani până atunci pe soarta puținilor locuitori răzlețiți prin satele din comună. Dintr-o dată, ce să vezi? Puzderie de ziariști, care de care mai indignați de încetineala cu care se desfășoară ancheta! Apoi, unul mai băgăcios a tras de limbă un bătrân și a aflat despre legendele locului. Să te ții atunci! Ciorba jurnalistică tocmai primise ingredientul minune. Povești întunecate! Blesteme! Ființe din altă lume! „Dosarele X” și mai multe nu! Între timp… a șaptea femeie dată dispărută! …Și primii săteni care își îndesau într-o boccea bruma de agoniseală și luau calea bejaniei, de frică.
*
Ben adunase destule tăieturi din ziarele care oferiseră coloane întregi subiectului. Printre puținii săi prieteni, înclinația lui către a urmări toate știrile cu o perseverență vecină obsesiei părea de neînțeles. Asta cu atât mai mult cu cât un subiect precum acela, deja exploatat în mass-media până la îngrețoșare, nu se asorta cu altitudinea lui intelectuală. Dar Ben era un excentric și cumva asta îi ierta bizara nevoie de a fi mereu la curent cu tot ce mișcă pe lume, oricât de mișcătoare ar fi fost nisipurile din spatele unor pompoase ori panicarde breaking news. (…)
Dincolo de perdeaua de fum din articolele cu pricina, dincolo de goana după senzațional și după vânzări, Ben intuia că trebuia să existe o legătură între misterioasele dispariții și ființele mitologice pe seama cărora localnicii construiseră legende întregi de-a lungul vremurilor și din care gazetarii însăilau pseudo-teorii. Mitologia era domeniul lui iar acele personaje fantastice despre care povesteau oamenii locului se adresau direct dorinței lui arzătoare de a arunca un ochi în lumea celor nevăzute de dragul înțelegerii lumii celor văzute. De aceea își luă inima în dinți și, înaintea uneia dintre ședințele Clubului, îl abordă pe Albulescu punându-i dinainte dosarul cu decupaje din presă, de față cu toți ceilalți gentlemeni.
Felix l-a privit atunci amuzat și poate puțin dezamăgit, fiindcă i se părea ori spera că Ben nu era genul interesat de cazuri cu iz de tabloid, care ar fi putut face mai degrabă deliciul clientelor fidele ale coaforurilor unde încă se mai purta moda părului făcut permanent... Aplecarea către un subiect pe care media îl dusese deja în derizoriu prin tot felul de speculații fantasmagorice (Și nu era prima dată când se întâmpla astfel…)  nu cadra cu imaginea pe care și-o crease lectorul universitar. În ciuda chicotelilor celorlalți membri, Ben nu era dispus să predea armele. Susținu căutătura chestorului, înfruntă cu stoicism câteva remarci amical usturătoare și aruncă cârligul:
―Marți! Toate, marți! La câte o săptămână distanță!
Albulescu a redevenit serios. Cunoștea cazul, deși nu era în jurisdicția lui. Avea acces la informații și nu se sfia să profite de acest lucru. Nu întâlnise în niciunul dintre rapoarte acest detaliu. Și totuși, lui Ben îi sărise în ochi. Până să se stingă și ultimele râsete mai mult sau mai puțin înfundate, Ben Avădanei deschise dosarul și alătură, spre exemplificare, câteva articole unde erau menționate datele disparițiilor, fără ca autorii să sesizeze ritmul lor săptămânal.
―Aș vrea să discutăm despre toate acestea luni, la mine în birou, spuse Felix Albulescu pe un tot aproape fără ton.
…Și veselia a contenit.
*
Era prima dată când intra în biroul chestorului și aerul de ordine și disciplină ce emana din toate colțurile îl surprinse în mod plăcut, yucca zâmbea verde și jucăușă de la locul său, dar conjunctura, în ansamblul ei, îi dădea și o ușoară senzație de stinghereală. Era în mediul de lucru zilnic al unui om pe care îl cunoștea, însă aici relația era una oficială. Nu fusese chemat să stea la taclale. Aici, Albulescu era în primul rând chestor și abia pe urmă viitorul președinte al Clubului, ori prietenul lui Ben. Dar se băgase singur în afacerea asta și nu avea decât să accepte situația. Felix sesiză micul recul interior al vizitatorului și pentru a îndulci oarecum situația, după ce îl invită să ia loc, se așeză lângă el, pe celălalt scaun din fața biroului, nu la locul lui obișnuit. Marea masă de lucru, care, de obicei, asigura păstrarea unei distanțe reci și oficiale între el și cei ce îi intrau pe ușă, în mare parte subordonați, fusese văduvită astfel de unul dintre atributele sale, pentru mai multă intimitate, mulțumindu-se, cel puțin pe durata acelei vizite, cu un rol decorativ. Iar gestul avu efectul scontat. Avădanei păru că se relaxează puțin. Gazda ceru secretarei două cafele.
―Trebuie să recunosc, spuse el în timp ce îi mulțumea secretarei din priviri și cu o scurtă înclinare a capului pentru ceașca sa de cafea, că m-ai surprins…
Lectorul universitar ridică întrebător din sprâncene, sorbind din cafea. Chestorul îl lămuri, asortându-și cuvintele cu un surâs cald:
―Pur și simplu nu credeam că urmărești asemenea subiecte…
―O să râzi, replică Ben punând ceașca pe birou. Petrec multă vreme, poate prea multă, urmărind știrile. (Chestorul scoase un „Hm!” în spatele căruia se bănuia un… „Ia te uită! Când zici că știi bine pe cineva… Hop! Mai afli ceva nou despre el…”) E un obicei pe care îl am de ceva timp… În fine, nu asta e important. Cert este că, alimentându-mi obsesia (Făcu o pauză scurtă, de parcă ar fi cântărit dacă „obsesie” era cuvântul potrivit.), da, obsesia asta (Zâmbi vinovat.), îți dai seama că era aproape cu neputință să nu-mi treacă pe dinaintea ochilor și tărășenia cu disparițiile din ultima vreme… Au sucit-o ăștia din presă și au răsucit-o pe toate părțile, dar au făcut-o cum o fac ei de obicei, adică steril, căutând doar să șocheze publicul ori să-i ațâțe frustrările, mai ales când se arată cu degetul spre viteza de melc cu care se desfășoară ancheta. (Chestorul dădu să comenteze ceva legat de acest ultim aspect, dar Ben ridică palmele, într-un gest împăciuitor.) Nu mă înțelege greșit… Eu pot pricepe factorii care încetinesc o asemenea investigație. Acum nu fac altceva decât să traduc abordarea presei, traducere pe care cred că o cunoști și tu deja… Dar o fac totuși, ca să îți demonstrez că suntem pe aceeași lungime de undă. Ca să nu mai punem la socoteală că mulți ziariști știu la fel de bine ca tine și ca mine de ce nu avansează mai repede cercetarea cazului și cu toate acestea nu au nicio problemă să vorbească despre asta în termeni deloc măgulitori la adresa Poliției, fiindcă astfel dau apă la moară publicului. Iar publicul are nevoie de țapi ispășitori mai mult decât de răspunsuri concrete, fiindcă un răspuns concret pune capăt subiectului, pe când un țap ispășitor, o nemulțumire, mai ales că vorbim despre Poliție, urmașa infamei Miliții comuniste, pe care o urau toți, duce discuția mai departe. E facil să acuzi  incompetența, când e vorba despre incompetența altora și mai ales când subiectul este susținut de presă. Iar presa, întreținând voit această atmosferă, numai dovadă de bună credință nu dă…
Chestorul se lăsă pe spătarul scaunului și pufni, amuzat:
―Aș putea să te pun în legătură cu ofițerul responsabil de relațiile cu publicul. Sigur ar avea ce învăța de la tine…
Ben zâmbi, așezându-și surâsul undeva, între a fi măgulit și a se simți ușor rușinat. Așeză ca din întâmplare palma pe dosarul cu decupaje, pe care îl adusese cu el și care stătea cuminte pe birou. Felix observă gestul:
―Exact! (Arătă spre dosar cu o ușoară smucitură a bărbiei.) Te rog povestește-mi despre asta!
Lectorul nu așteptă o nouă invitație:
―S-a speculat mult pe marginea aspectelor întunecate ale cazului, cu legendele locului, cu blestemele ce zac în pădure, gata să învie odată cu încălcarea unor tabuuri… Mult… Scârbos de mult! Va fi jale mare în presă când subiectul se va epuiza… Însă fum fără foc nu iese și, după cum știi, legendele astea țin de domeniul meu de cercetare. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost acela că toate disparițiile s-au întâmplat doar marțea, la distanță de o săptămână una de alta. E un tipar, fără doar și poate. Ceea ce înseamnă că mâine se va întâmpla din nou.
―O afirmație periculoasă…
Ben ridică din umeri:
―Nu cobesc. Doar încerc să ajut…
Făcu o pauză. Își dădea seama că, dacă avea dreptate, atunci orice investigator l-ar fi pus în capul listei de suspecți, pe principiul că nimeni nu poate cunoaște mai bine planul decât cel care îl ticluiește. Dar Felix, din câte îl știa, nu era „orice” investigator…
―Continuă! îl îndemnă chestorul.
―Există un personaj mitologic, reluă Avădanei după o ezitare cât o fracțiune de secundă. Știu că poate sună prostesc și cumva în nota gazetarilor, dar… da! Există acest personaj. În credințele vechi românești, Marțolea, o ființă infernală, care poate lua diverse înfățișări, joacă rolul unui justițiar care pedepsește femeile ce încalcă interdicția de a lucra marți seara.
Chestorul ridică o sprânceană:
―Marți seara? De ce tocmai marți seara?
―Fiindcă marți este considerată o zi nefastă. Să nu torci marți! Să nu pleci la drum marți! Nu uita că s-a perpetuat până în zilele noastre superstiția legată de cele trei ceasuri rele, care sunt… Ai ghicit! Marți! Pur și simplu ar trebui abolite cele trei ceasuri rele și declarată marți zi scurtă. Ziua de douăzeci și una de ore!
―Ha! Ha! (Chestorul se întinse, dezmorțindu-și încheieturile, un gest nu tocmai protocolar, care ar fi putut însemna o pierdere a interesului pentru mărturia lui Ben.) Marți e zi nefastă, luni nici iarba nu crește, miercuri și vineri sunt zile sfinte, că de-aia se ține post, sâmbătă și duminică nu se muncește, că e sfârșit de săptămână… Mai rămâne joi! Ai zice că românii caută orice justificare ca să nu muncească…
―Ar fi de discutat și despre joi, admise Ben râzând și amândoi se veseliră la ideea unei vacanțe fără sfârșit. Cu toate acestea (Lectorul redeveni serios.) personajul Marțolea există în mitologia noastră. După cum îți spuneam, el poate lua diverse înfățișări. Poate fi imaginea unei mame decedate, a unei fete frumoase, ademenitoare, a unui flăcău chipeș, ori a unui monstru cu piele alb cenușie, ca de mort, cu membre ireal de lungi și cu degete terminate cu gheare etc. Dovedește o foarte mare capacitate de a se adapta subiectului, ca să-i câștige încrederea sau ca să i se adreseze la un nivel intim, acolo unde sălășluiesc nu numai temerile și tristețile sale, ci și acelea ale strămoșilor săi. Subiectul ține doliu după un părinte mort? Atunci e clar că, văzându-și părintele mort la ușa casei, rugându-l să-l lase să intre, va fi tentat să cedeze rugăminților, fără să se gândească o clipă că aceea e doar o imagine înșelătoare și nu repauzatul însuși, întors din lumea de dincolo. Subiectul e singur prin pădure la o oră nepotrivită, cu sufletul încărcat de frică? Atunci Marțolea i se va înfățișa în aspectul lui monstruos, ca să își paralizeze victima, convinsă că teama de întuneric și de necunoscut s-a materializat într-o ființă înspăimântătoare.
Albulescu încercă o eschivă elegantă, fiindcă avea sentimentul că argumentația se îndrepta către o zonă a scuipatului în sân. Ori, subiectul ținea de o realitate urâtă și necruțătoare, în care nu încăpeau povești de genul acesta… Nu condusese niciodată anchete dând în bobi…
―Ben, oricât de interesant ar fi…
Dar Ben nu voia să renunțe:
―Felix, te rog ascultă-mă până la capăt! Știu că sună aiurea. Uite… Am nevoie să-mi răspunzi la o întrebare. În funcție de ce îmi spui tu, continuăm sau nu discuția, fiindcă nu vreau să-ți irosesc timpul.
Chestorul se predă, cu toate că găsea tirada oaspetelui fără noimă. Era un om al legii, investigase o sumedenie de cazuri la viața lui și știa că unu plus unu fac doi! Niciodată doi și un pic! Nici măcar și un sfert… Cauză și efect! Nu fantezii… Se scărpină după ureche:
―În regulă… Întrebarea!
―Toate au dispărut din propria casă. Au fost urme de efracție sau de violență?
Felix păstră câteva momente de tăcere gânditoare, care avură tendința de a deveni din ce în ce mai încordate, pe măsură ce se înmulțeau. Se ridică de la locul lui, se duse în fața laptopului deschis și tastă de zor, în căutare de informații. Deja se adunaseră câteva minute bune de calm tensionat… La un moment dat, lăsă ecranul în jos, până când se auzi un „clic!” tainic și aruncă spre Ben o privire îngrijorat bănuitoare:
―Nu. Nicio urmă de violență, nicio urmă de efracție. Oricine va fi fost, ele i-au deschis și l-au urmat de bunăvoie…
Avădanei îi replică muțește, rezumându-se doar la o privire care însemna „Ți-am spus eu…” Chestorul reveni la locul lui, de această dată ceva mai darnic cu interesul pe care i-l acorda interlocutorului:
―Deci Marțolea a coborât din legende, s-a transformat în personificări ale așteptărilor, nevoilor sau temerilor acestor femei, le-a răpit și… pe urmă?
―Stai puțin! îi curmă Ben avântul cu care se apucase să tragă concluzii. Marțolea este arhetipul! Aici putem avea de-a face cu un om în carne și oase care împrumută modul de a opera al acestui personaj mitologic. Cineva care se crede Marțolea, care se crede un justițiar…
Lucrurile începeau să se lumineze, pentru Felix. Discuția cobora din cețurile poveștilor, în realitate. Putea accepta scenariul…
―Dar cum încape, în teoria ta, faptul că Marțolea din legendă se metamorfozează în cine știe ce sau cine? Că doar unui om nu îi e la îndemână așa ceva…
―Doar personajul Marțolea se metamorfozează, nu și omul care se crede Marțolea! Nu e de exclus ca individul nostru să sufere de vreo dereglare aici (Își duse arătătorul la tâmplă.) și să fie convins că și el se transformă, în timp ce faptul că nu există semne de efracție sau violență poate sugera că, în realitate, este un cunoscut al victimelor, cineva de încredere sau care doar inspiră încredere, ori milă. Omul bate la ușă, i se deschide, apoi își convinge victima într-un fel sau altul, fără folosirea forței, să îl urmeze. Victima se conformează, iar agresorul își întărește astfel convingerea că metamorfoza a funcționat, deși ea s-a petrecut doar în capul lui. În istorie, sunt multe cazuri documentate de licantropie, spre exemplu, în care, de fapt, vorbim despre o psihoză: omul e convins că se transformă în lup, fără ca transformarea propriu-zisă să aibă loc.
―Hm! De parcă ar fi și cazuri în care transformarea chiar poate avea loc!
―Ar fi de discutat aici, dar nu despre asta vorbim, ci despre o pistă pe care cred că ar trebui să o explorați…
―Mda… Trebuie să recunosc că e o abordare interesantă și nu lipsită de temei.
Se ridică, semn că vizita se apropia cu pași repezi de sfârșit. Întinse mâna către Ben:
―Îți promit că voi analiza perspectiva oferită de tine.
Avădanei apucă mâna întinsă spre el, apoi părăsi biroul cu un sentiment sincer de neîmplinire. Avea senzația că fusese penibil, că promisiunea chestorului fusese făcută numai așa… ca să nu îi rănească orgoliul. Nu își dorise decât să ajute…
Toate aceste gânduri aveau să se infirme peste două zile, când pe ecranul telefonului său mobil apăru numele lui Felix Albulescu, însoțit de zbârnâitul obișnuit. Răspunse. Din partea cealaltă, fără altă introducere…
―A fost raportată o nouă dispariție. S-a întâmplat ieri seară, într-un sat din aceeași comună. Vreau să te ocupi de caz. Nu e în jurisdicția mea, dar am relațiile potrivite ca să fie impus un investigator din capitală…