Atunci când prin intermediul interlocutorului său atenian, Platon declară că acceptă criteriul plăcerii pentru muzică, el precizează faptul că da, dar nu chiar plăcerea oricui, dezvăluind imediat afinitatea inerentă a muzicii față de suflet, afinitate sugereată în parte de conceperea muzicii ca imitație.
          Arta corală, din care face parte muzica, "e o prezentare imitativă de moravuri, cu întreaga varietate de acțiune şi împrejurare, totul jucat de actori care depind de caracterizare şi interpretare"(LEGILE II  655). Însă, respingerea sau congenialitatea dintre muzică şi suflet, nu este altceva decât atracția sau repulsia a două elemente din interiorul unui singur tot, mai degrabă, decât a două entități distincte, iar muzica plăsmuită, abstracție făcându-se de dispoziția morală pe  care o înfățişează, nu este altceva decât o muzica din  care sufletul muzicii s-a dus.         
          Concepția lui Platon despre muzică este mai adecvat exprimată, dacă spunem că ea, muzica se împărtăşeşte din suflet, mai mult decât spunând că îl imită.

          Aşadar, cineva care ascultă muzica, se regăseşte în muzică, iar de aici rezultă faptul că, datorită educației sale, caracterul acelui om posedă o anumită tonalitate, un anumit habitus, conform căruia apetitul său nu poate fi satisfăcut de nimic altceva în muzică, decât de corespondentul lui muzical.
          Ținând seama de faptul că mediul şi esența reală a muzicii sunt de natură psihică şi că termenii psihologici aplicați muzicii nu sunt metafore, ci doar nişte calificări literare, ajungem la acea scenă a dialogului în care interlocutorul atenian al lui Platon urmăreşte până în obârşii atributele determinante ale muzicii bune, întrebându-se dacă un om curajos şi un om laş nu vor adopta atitudini diferite, cântând "melodii diferite" în fața unei primejdii identice? Acei oameni, îşi vor trăda probabi deosebirea sufletească prin culoarea obrajilor, amendament la care atenianul replică faptul că dacă cineva doreşte să aplice muzicii termeni critici luați de la o asemenea sursă omenească, nu trebuie să-i împrumute tocmai de la acest fenomen care să presupună culoarea.
          În esența ei, muzica este un purtător de acorduri şi melodie, în aşa fel încât atitudinea adoptată de corpul omenesc şi exprimarea orală a unui om în primejdie pot oferi caracterizării direct adecvate pentru muzică.
          Atenianul formulează apoi o observație proprie la adresa criticilor muzicali contemporani vremii respective, spunând că ei nu au fost suficient de grijulii în acestă privință, atunci când au vorbit despre o muzică strălucitor colorată, (LEGILE, II, 658), în pofida faptului că termenii de valoare aplicați oricărei arte trebuie să respecte mediul acelei arte.
          Din moment ce exprimarea dispozițiilor sufletului prin muzică ține de esența ei, binele suprem al muzicii poate fi raportat la criteriul acesta moral şi spiritual. Astfel, muzica bună este acea muzică ce exprimă un temperament bun, iar plăcerea resimțită de oamenii buni va fi piatra de încercare prin excelență.
          Toate acestea sunt puse în lumină de către Platon, printr-o fabulă prezentată cu mult umor. Astfel, pentru a fi siguri că nu doar plăcerea oricui este cea care poate hotărâ gustul, şi nici plăcerea majorității, ci numai plăcerea celor mai buni oameni, filosoful ne cere să ne imaginăm o întrecere în cursa de a procura plăcerea, întrecere în care, premiul întâi va fi acordat celui care poate să-şi distreze cel mai bine spectatorii.
          Probabil că, anunțarea unui festival, va aduce pe scenă un recitator al lui Homer, un tragedian, un actor de comedie şi "... nu m-aş mira dacă unul dintre ei (dintre actori) şi-ar închipui că sorții cei mai siguri de a lua premiul ar fi să înfățişeze un spectacol de păpuşi"(Ibid., II, 658). La rostirea voturilor, copiii vor vota pentru spectacolul de păpuşi, băieții pentru comedie, cea mai mare parte a poporului, inclusiv femeile culte şi tinerii, pentru tragedie, în timp ce bătrânii au să voteze pentru recitatorul unui poem epic din marea tradiție. Dar numai una dintre aceste grupe poate avea dreptate. Aşadar, problema revine spre rezolvare competenței grupurilor. Cei mai desăvârşit educați şi cei mai nobili sufleteşte sunt bătrânii(Loc. cit.).
         Iată cum Platon îngăduie plăcerii posibilitatea de a rămâne criteriul artelor creatoare de imagini, după ce o supune unei modulări prealabile în tipare caracterologice. "Dezghioci muzica şi găseşti înăuntrul ei o esență a temperamentului moral. Treci în revistă temperamentele morale. Găseşti că cel mai bun temperament moral este cel mai drept şi cel mai înțelept. Te întorci cu această descoperire la totalitatea originară şi nedespicată a muzicii îndreptățit să spui: binele muzicii deserveşte investigația etică asupra binelui oamenilor. Plăcerea remodelată în ceea ce ar trebui să fie plăcerea, plăcerea ataşată binelui poate tranşa atât disputele estetice cât şi cele etice".(STATUL, III, 395d. Vezi ARTE POETICE. ANTICHITATEA, ed. cit. p. 110).
          În felul acesta, teoria lui Platon se numără printre acele teorii care "refuză să separe plăcutul de just ".