& Chițulica
Oare cine este Chițulică? Este șoricelul ce a poftit la telemea....vorba vine.
Simțise de ceva vreme că frigul năpraznic se va apropia curând. Și ce și-a zis?
- "Ia, să pândesc fereastra, că cine știe? Poate se va deschide.."
Și așa s-a întâmplat.
Subsemnata n-a băgat de seamă că un musafir nepoftit, adică musiu Chițulică, s-a furisat în casă. Apoi tiptil și fără zgomot, se piti după niște sacoșe, apoi a-ncremenit.
Târziu, în noapte, niște crănțăneli, din acelea gospodărești, se auziră tocmai de la tocul ușii....
Am sărit ca arsă...Apoi mi-am zis....am visat, sigur mi s-a părut.
După ce s-a așternut liniștea, alte foșnituri și ceva lăbuțe repezi pe parchet se deslușiră clar ....Deh, șoricelul capitulase definitiv în fața tocului solid.

"Bleah..ce gust rău....Nici lemnul ușilor nu mai e ce-a fost, prea mult plastic și rumeguș presat cu tot felul de masticuri...niste spurcăciuni."
Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat prevenitor pe-al meu : " Noi avem în casă spray paralizant? "
Dimineață, totul se rezolvase. Al meu montase o frumusețe de capcană de șoareci, producție germană. Că românii nu mai știu să facă.
In cușcă fusese agățat micul dejun, o bucățică generoasă de telemea de vacă, din cea naturală de la piață, calitate "prima-ntâi".
Chițulică, pofticios, puse botul pe brânză și țac! Ușița s-a închis.
Of, să-l fi văzut, săracul... Sechestrat și speriat...era chiar frumușel. Trist că nu găsise cum să fugă, se resemnase, bietul de el...
I-am dat drumul peste gard. Și trag nădejde că și-o fi găsit un alt culcuș.


În următoarea noapte, când să aerisesc, iată că o arătare se strecură ca o nălucă printre mașini..Ce să fie oare? Iepure nu are cum să fie. Vulpe nici atât, cu toate că la așa coadă stufoasă...
A doua zi, pe mașina noastră trona o minunăție de pisică.
A fost o larmă de nedescris.
Negruța, spaima străzii, lătra înnebunită. Arătarea își pendula coada stufoasă la cîțiva centimetri de botul câinelui.
Am salvat-o. Se-înțelege, pe pisică.
Așa a venit la noi norvegiana.
& Norvegiana față în față cu reacțiunea
Tocmai ce v-am spus, nu-i așa? Am declarat razboi șoriceilor, că pisica noastră se pare că nu mai vânează.
Lenea i se trage de la boabele pentru pisici. Din acelea ce fac blana lucioasă și labele vioaie.
Acuma, ce să facem? Într-un final disperat ne-am cumpărat preventiv un Pest Ripeller. Că rozătoarele și-au cam luat nasul la purtare.
Dar...m-am cam pripit cu observațiile.
Norvegiana noastră de pădure nu se lasă prea ușor aburită de conținutul din hrana de pisici. Doar că, s-o înțelegem și pe ea, nu mai face față populației prea numeroasă de codițe lungi ce-și caută adăpost de iarnă.
Și, ca animalul iubitor ce se declară, tocmai și-a făcut apariția cu ditamai puiul de șobolan în bot. Adus la ușa balconului, după ce s-a cățărat în salcie, pe pergolă și salt maiestru la etaj.
Mai întâi am crezut că vrea în casă, neobservându-i prada.( îi atârna din bot un capăt de codiță).
Când să-i deschid ușa, iaca numai ce-mi depune pe parchet ofranda, șobolănelul ce se zbătea neputincios.
Nu stiu când, speriată fiind, l-am apucat c-un șervetel si l-am zvârlit speriată înapoi.
Pisica mă privea semeață de pe balustradă. Așa a înteles să-mi mulțumească pentru cazare și hrana uscată. M-a invitat la masă in felul ei. Și nu înțelegea refuzul ..de felul * Cucoana, nu știi ce-i bun!*
Acum se joacă fericită. Făcând dribling cu șobolănelul într-un dans pisicesc acrobatic. Ufff... tocmai i-a fracturat coloana. Nu-l mănâncă. Îl păstrează. Totul de plăcerea vânătorii. Chapeau bas.
P.S.
Șobolănelul a fost devorat de un motan tigrat, jigărit, vai mama lui, care își cam face veacul pe la noi. Speră , săracul, să fie primit la boabele cu miros de-ți mută mustățile și nasul de poftă.
De-o vreme încoace, pisica și tigratul pleacă împreună la plimbare pe baltă....
& Din seria...totul e bine când se termină cu bine...
Norvegiana noastră, spaima rozătoarelor din tot arealul, cea mai mare acrobată din câte pisici am văzut până acum, după ce auzi ceva mișcări suspecte din magazia vecinului, făcu un salt de pe gard inăuntru. Fix prin gemulețul magaziei deschis.
Apoi, liniște deplină, preț de douăzecișipatru de ore.
O declarasem pierdută....
Următoarea noapte, iaca numai ce auzirăm niște miorlăituri inconfundabile din curtea alaturată. După atâta mâncare vie și suculentă, burta i se umflase.. și pas să mai poată ieși din magazie. Biata pisică, nu s-a așteptat la asta...După încercări repetate, se resemnase mieunând sfâșietor.
Acum e acasă. Credeti că ne-a dat atenția cuvenită, vorba aia, ca unor salvatori de ispravă ce ne aflăm? Nici vorba.
Prima ei grijă a fost să-l caute pe iubitul ei vărgat, ce deunăzi o așteptase zadarnic pe gard, privind săgalnic de jur împrejur.
E clar. Avem în fața ochilor un love story pisicesc, mai ceva ca în doamna și vagabondul....Să mai spunem că animalele n-au suflet…..
& Cum se pune vânatul la păstrare
După amiază călduroasă.
Pisica a noastră, pisimonstrul prădător e în areal, plecată la “treabă”. Se înțelege că îi respectăm toate obiceiurile de pisică.
Deodată, iată că își face apariția cu ceva în bot….cu pene. Și, zor nevoie, să intre în casă cu prada.
-“ Nu, cucoană, nu intri cu așa ceva! ”
Ne privește descumpănită. Apoi depune pe trepte biata vrabiuță, care încă se zbate . Vrăbiuțul din vecini face larmă disperată după perechea lui. Care se zbate când într-o parte, când în alta.
Nu mai pot privi. Mi-au dat lacrimile. Dar nici n-o cert. E felină. Și nu de oricare, ci din cea vânătoreasă, cu instinctele ei.
Legile naturii sunt clare, legile supraviețuirii.
Îmi văd încontinuare de treburi, cu ușa deschisă și privirea atentă..Dar, cum s-a dovedit, insuficient de atentă.
Au trecut câteva zile. Mă apuc de curățenie. Pun aspiratorul. Când, deodată, numai ce văd un ghem cu pene, dosit bine după un dulap.
Ați ghicit. E vrăbiuța ...bine pusă la păstrare.
Cu grijă, o iau și o îngrop sub un ghiveci.
Pisica a fost prevăzătoare. Si-a pus prada pentru zile negre. Vorba vine..
De-acuma poate s-o caute mult și bine. Dacă își mai aduce aminte de biata vrăbiuță.
Să nu credeți că vânatul preferat se rezumă doar la vrăbiuțe. Nuuuu....și gușteri și...hmmmm...mai c-ar fi vrut un boboc de rață, din cel sălbatic și greoi la alergat.
Cu ochii ținta și corpul încremenit, pregătit de salt și sprint, așteaptă pe gard ( de unde se vede balta și stufărișul des ) urmărind să plece rătoiul tată. Care nu mai pleacă ....Deodată, norvegiana noastră sare brusc. Apoi...
Pisica sosește abătută. Plină de ciulini, cu blana smotocită.
O controlez. Pe cap nu are urme de cioc de rață. Și nici pe corp.
- Cucoană, ai scăpat ieftin! Fuga e rușinoasă dar și sănătoasă! Sper că ți-ai învățat lecția!
Se arcuiește. O consolez cu un pumn plin de boabe gustoase, cu gust de somon. Să-i treacă de toate cele.
Mănâncă. Apoi vine spre mine și mă îmbrățisează de picior cu coada arcuită.
O mângâi. Și tooarce....tooarce...ca un motoraș.