Profesorul Vasile Adamescu, poate fi considerat un geniu care a reușit să deschidă poarta cunoașterii și comunicării, doar prin intermediul unei inteligențe remarcabile, a unei voințe incredibile, folosind la maxim un număr redus de simțuri, respectiv, simțul tactil și olfactiv, ca unice instrumente de explorare și cunoaștere a realității. La naștere, Vasile Adamescu era un copil sănătos, dar la vârsta de 2 ani, în urma unei meningite își pierde complet auzul și vederea, devenind un copil orb și surdo-mut.
După cum putem afla din cartea sa autobiografică „Înfruntând viața”, apărută în două volume la Editura Boema, destinul profesorului Adamescu a stat sub semnul unor încercări și obstacole de neimaginat, dar și al unor reușite de neconceput pentru o persoană care nu aude, nu vede și căreia îi era aproape imposibil să se raporteze la lume și să comunice cu cei din jur. În ciuda experiențelor de viață traumatizante, dl. Vasile Adamescu a fost un om norocos, deoarece a avut prilejul să întâlnească dascăli de excepție, care l‑au educat și au avut răbdarea și priceperea necesară pentru a-l ajuta să descopere lumea și l-au îndemnat să se descopere pe sine, cu ajutorul celorlalte simțuri și a inteligenței sale ieșite din comun.  

Ferecat într-o peșteră a întunericului și tăcerilor depline, copilul Vasile Adamescu, este înscris la Școala de Nevăzători din Cluj Napoca la vârsta de 11 ani și urmează traseul educațional specific oricărui copil, trecând de la grădiniță, la școala primară și așa mai departe, până ajunge să-și finalizeze studiile universitare, reușind să se angajeze ca profesor la aceeași școală unde a fost elev.
 Parcurgând autobiografia d-lui Adamescu reținem că la vârsta de 11 ani, copilul crescut într‑un sat de pe malul Dunării, era lipsit de cunoștințe elementare, nu știa denumirile obiectelor și nu putea să comunice cu cei din jur. În primii ani de școală, elevul Adamescu, a trecut print-un dificil proces de demutizare învățând să emită sunete, apoi a reușit să rostească cuvinte și propoziții cu un glas pe care nu le auzea. După cum aflăm din primul volum al autobiografiei sale, a învățat să denumească și să recunoască obiectele și ființele, și-a dezvoltat memoria și imaginația, a dobândit cunoștințe în toate domeniile cunoașterii și activității umane, a explorat lumea înconjurătoare, a mers în excursii în țară și în străinătate, a învățat limbi străine demonstrând, prin exemplul personal, că surdocecitatea poate fi învinsă.
Iată cum  îl descrie, d-na Conf. Univ. Dr. Cecilia Sas:  „Vasile Adamescu a fost un fenomen. Este peste puterea majorității oamenilor să înțeleagă cum poți să descifrezi lumea obiectelor, a situațiilor, a relațiilor interumane dintr-o lume a tăcerii, a întunericului și fără posibilitatea fundamentală de a comunica. Vasile Adamescu a făcut eforturi greu de imaginat pentru noi, depășindu-se continuu și uimindu-i pe cei din jur cu progresele făcute. Vasile Adamescu a fost «construit» ca un om bun și tolerant...Era avid să știe, să cunoască, să înțeleagă, să țină pasul. Și a reușit” ( ”Înfruntând viața. Vol. 2 / de Vasile Adamescu, Turda: Editura Boema, 2012, p. 124).
Într-adevăr, Vasile Adamescu, dascălul cu surdocecitate, a reușit imposibilul, devenind, după terminarea Facultății de Psihopedagogie din Cluj-Napoca, profesor la Școala de Nevăzători, unde a fost inițial elev, fiind premiat în 2013, de președintele României cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler, pentru activitatea desfășurată, timp de 32 de ani, ca pedagog și profesor. Dl. Vasile Adamescu a fost membru în Consiliul Director al fundaţiei „Sense Internaţional România” şi, de peste 20 de ani, s-a luptat pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate.
Profesorul Vasile Adamescu nu a încetat niciodată să se mire și să dobândească noi cunoștințe și noi experiențe, iar după pensionare s-a apucat de scris și a alocat timp artei modelajului, fiind singura persoană nevăzătoare și cu deficiență de auz, care a reușit să deschidă o expoziție de sculptură, în 2014, la Muzeul Satului din Sibiu.
Profesorul Vasile Adamescu va rămâne în memoria celor care l-au cunoscut, o personalitate excepțională, cu o minte genială care a reușit să își depășească condiția atingând absolutul printr-o sete de cunoaștere inimaginabilă și prin nemărginita sa dragoste pentru lumea înconjurătoare și pentru oamenii pe care i‑a cunoscut.
Referindu-se la fragilitatea ființei umane și la posibilitățile fiecărui individ de a-și depăși condiția prin inteligență și voință, profesorul Vasile Adamescu credea că: „Omul este o fiinţă foarte complexă, adaptabilă la orice situaţie. Cu voinţă, cu perseverenţă şi gândire pozitivă, poţi realiza orice. Poţi muta munţii.
 După ce m-am îmbolnăvit de meningită şi mi-am pierdut auzul şi văzul, am rămas închis în beznă şi tăcere. Prizonier. Nimeni nu mai credea vreodată că pot deveni şi eu om util. Îşi luaseră gândul. Bunica Stanca, mama tatălui meu, cea care m-a crescut cu dragoste şi credinţă, era singura care avea speranţe. Şi când am ajuns la Cluj, la Şcoala de Nevăzători, a început lupta mea de a pătrunde în lumea normală. Momentul crucial a fost acela în care am pronunţat primul sunet, mai mult din greşeală.  M-am speriat, la fel şi profesoara mea Florica Sandu, care mi-a pus mâinile cu dragoste pe faţa ei. Am simţit cum îi curgeau lacrimile de fericire. A fost nevoie de 18 luni de muncă, pentru ca eu să pronunţ primul sunet. Apoi, totul a mers rapid. În jumătate de an vorbeam. Primul cuvânt pe care l-am spus a fost “apă”. Băgam fericit mâna sub robinet şi pronunţam tare şi corect acest cuvânt. Dar momentul în care am înţeles că totul are sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când am învăţat să pronunţ sunetul «F». Profesoara mi‑a dat în mână un băţ de chibrit aprins, asociind acest sunet cu cuvântul foc. M-am speriat când am simţit căldura şi l-am scăpat pe jos. S‑a aprins puţin covorul vechi din muzeul şcolii şi am simţit mirosul de ars. Mi-a venit în minte un moment din copilărie în care am aprins grajdul de vară plin cu fân. M-am jucat cu o cutie de chibrituri pe care am găsit-o în casă. Nesupravegheat fiind, am provocat un incendiu. Am simţit cum viţelul care era legat a rupt funia şi a fugit. Am făcut şi eu la fel. Am simţit căldura puternică şi mirosul. S-a stins repede totul cu ajutorul oamenilor. Deci, acest episod m-a ajutat să ies din lumea tristă a întunericului şi tăcerii”.
Dacă vă întrebați cum este posibil ca cineva care suferă de surdocecitate (adică nu are posibilitatea să audă și să vadă) reușește să comunice cu cei din jur, este necesar să înțelegeți că o astfel de persoană are nevoie de un mijlocitor, de un interpret care să îi scrie în palmă. „Folosesc un sistem de comunicare simplu: scrierea cu majuscule în palmă, - încerca să explice profesorul Adamescu. Acest sistem se numeşte Block. Pot comunica cu oricine. Nu am nevoie de interpret neapărat. Omul îmi scrie în palmă, iar eu răspund verbal. Cu Viorel, fostul meu elev, pe care îl cunosc deja de 23 de ani şi cu care locuiesc împreună de 12 ani, folosesc acelaşi sistem, dar comunicam mult mai rapid, folosim prescurtări, semne adaptate. Ne înţelegem prin scurte atingeri, gesturi. Îmi dau imediat seama ce vrea să-mi spună şi el îşi dă seama rapid ce vreau să îi spun. Interpretul mă ajută când cunosc o persoană nouă sau când sunt la o conferinţă, o lansare de carte şi, desigur, în vizitele pe care le fac. Suntem nedespărţiţi”.
Înainte de a intra la facultate, în ciuda faptului că era complet nevăzător, a învățat să folosească mașina de scris pe care o utiliza și atunci când era nevoit să-și susțină examenele. „Îmi aduc perfect aminte de perioada studenţiei. Au fost ani frumoşi, dar foarte grei. Am avut parte de profesori foarte buni şi de colegi minunaţi. La cursuri nu am prea mers căci nu avea sens. Profesorul dicta, iar studenţii scriau. Eu nu aveam ce face. După-masa, veneau pe rând colegii mei şi îmi dictau cursurile dar fiind foarte greu, s-a găsit o altă soluţie: elevii nevăzători de la şcoală, îmi transcriau cursurile. În acest fel aveam materialul de studiu. Participam în schimb la seminarii şi la orele de laborator, unde eram activ. Am făcut chiar şi experimente pe broaşte. Disecţie. La examene scriam la maşina de scris obişnuită. Dactilografiam. Mi se dicta subiectul pe care îl scriam pe o ciornă în Braille, apoi băteam la maşină răspunsul. La alte examene răspundeam oral, ca şi colegii mei. Am avut mult de învăţat. Mă prindea de multe ori miezul nopţii”.
Cu o modestie de invidiat profesorul Vasile Adamescu a fost mereu recunoscător oamenilor care l‑au ajutat, l-au îngrijit și educat. Pe unii dintre ei îi consideră îngeri păzitori: „Toți oamenii care m-au ajutat şi educat sunt îngerii mei păzitori. Fără existenţa lor, eram un caz pierdut. Ei m-au ajutat să găsesc calea spre lumina minţii. Îi port mereu în sufletul meu şi amintirea despre ei este vie. Profesoara mea Florica Sandu, prima îndrumătoare, nu a avut copii. A vrut să mă înfieze, dar nu s-a putut. Când a plecat la ceruri am simţit un gol imens. A lăsat loc pe cruce, cu gândul că sigur eu voi dori să scriu un mesaj. Nu am găsit nici până azi cuvintele potrivite care să exprime exact ce simt pentru acest OM minunat”.
Atunci când era întrebat ce relație avea cu fericirea și cu Dumnezeu, profesorul Vasile Adamescu răspundea că a fost adeptul gândirii pozitive, considerând că nu există situație care să nu poată fi depășită.
„Eu sunt un om fericit – îmi scria online profesorul cu câteva luni înainte de a pleca la cele veșnice.  Am învăţat să mă bucur de orice lucru, oricât de mărunt ar fi. Sunt fericit când apare soarele, când creşte o plantă, când strâng mâna cuiva. Trebuie să ştii să te obişnuieşti cu orice situaţie. Gândirea pozitivă ajută mult. Nu are rost să ai în minte doar lucruri negative. Orice om poate fi fericit. Şi o persoană cu dizabilităţi, desigur“.
Deși avea un respect deosebit pentru toate descoperirile științifice  pe care le-au făcut oamenii de‑a lungul istoriei lor, Vasile Adamescu și-a păstrat nealterată credința în Dumnezeu. „Da, sigur, cred în Dumnezeu. Fără EL nu aş fi putut să realizez ceva. Prima dată am mers la biserică cu bunica mea Stanca, mama tatălui meu, care era o femeie evlavioasă. Mi-a arătat cum să-mi fac semnul crucii, dar nu înţelegeam nimic. Mai târziu, la şcoală, am aflat multe lururi despre Dumnezeu şi am înţeles ce dorea bunica să-mi transmită. Am avut ocazia să citesc mult, să vizitez lăcaşuri de cult care m-au impresionat. În timp, relaţia mea cu divinitatea a devenit tot mai strânsă“.
Parcurgerea volumelor autobiografice scrise de Vasile Adamascu mi-a oferit posibilitatea să observ că din momentul în care a învățat să se descurce și a reușit să comunice cu cei din jur, elevul, și mai târziu, adultul Vasile Adamescu a manifestat  o dorință costantă de a cunoaște noi locuri și oameni.
Deseori în cărțile sale, Vasile Adamescu precizează că fiecare om care l-a ajutat să învingă surdocecitatea, a pus o cărămidă la formarea lui ca persoană independentă și la evoluția lui intelectuală. „Fiecare profesor a pus o cărămidă la temelia recuperării mele. Am reușit să percep singur realitatea, să pot denumi fiecare obiect, stare, fenomen, ființă, să-mi dezvolt toate procesele psihice, dintre care memoria, gândirea, reprezentările, imaginația, devenind astfel om între oameni“. (Vasile Adamescu, ”Înfruntând viața”, Vol. II, Editura Boema, 2018. p. 60.)
Este greu să ne imaginăm cum percepe lumea un nevăzător care este complet orb și se orientează în funcție de mirosuri, simț tactil și vibrații. Și totuși lumea i s-a dezvăluit d-lui Valile Adamescu în mod admirabil, vibrând în felul ei: „ Eu percep vibrațiile produse de un avion care zboară mai jos, deasupra mea. – scria Vasile Adamescu în volumul său de memorii – [percep] zgomotul mașinilor de pe stradă, al trenurilor, trepidațiile unui corp aflat în cădere, bătaia puternică în ușă, pașii. Pot percepe vocea interlocutorului meu, vocea mea, ritmul muzicii produse fie de un instrument fie de un difuzor, focul unei arms, trăsnetul”. (Vasile Adamescu, ”Înfruntând viața”, Vol. II, Editura Boema, 2018. p. 60.)
Comunicarea cu oamenii din jur se desfășura pentru Vasile Adamescu, prin intermediul simțului tactil, iar atunci când se afla în situația de a cunoaște o persoană pentru prima dată, cerea permisiunea de a o pipăi.
„Când întâlnesc o persoană pentru prima dată sunt curios să aflu cum arată. Dacă văzătoriii reuşesc să facă acest lucru pe plan vizual, eu cer permisiunea să pipăi persoana de la mână la cap. Îi caut un semn distinctiv, după care să o recunosc la altă întâlnire viitoare.  După câteva momente de explorare, aflu mai  multe detalii despre cum arată acel om. Apoi, după ce comunic, îmi fac o impresie generală”. (Vasile Adamescu)
Pare incredibil dar toți cei care l-au cunoscut povestesc că profesorul cu surdocecitate era o persoană extrem de activă, care nu se plictisea niciodată. „Eu am un program foarte încărcat –îmi spunea pensionarul Vasile Adamescu. Singur mi l-am făcut aşa. Nu-mi place să stau degeaba. Am învăţat de la profesorii mei că trebuie să munceşti cât mai mult. De dimineaţa până seara fac câte ceva. Iubesc lectura, modelajul în lut, desenul în relief. Îmi place să ies în natură, să vizitez locuri noi şi vechi, să cunosc oameni. Ador să mă informez. Petrec mult timp în faţa calculatorului, căutând răspunsuri„.
Referindu-se la pasiunea pentru modelajul în lut, dl. profesor își amintea: „De mic am avut deschidere spre lucrul manual. Confecţionam singur jucării, la şcoală am învăţat să fac perii şi coşuri, cutii de carton, mături. Modelam din plastilină tot felul de obiecte. Pasiunea pentru sculptură a fost mare, de aceea am făcut timp de 3 ani Şcoala Populară de Arte Plastice, unde am învăţat tehnici de modelare a lutului. Modelez orice. Mă inspir din lumea reală, din viaţa satului. Pe vremuri, am participat la “Cântarea României”, unde am luat locul 1 pe judeţ şi locul 2 pe ţară la sculptură, cu bustul lui Mihai Viteazul. Am avut multe expoziţii, dar cea  mai reprezentativă a fost în 2014, la Sibiu, la Muzeul Satului, unde am expus 100 de lucrări care au putut fi intuite şi de nevăzători. Totul a fost accesibilizat”.
Mesajul central al volumelor sale autobiografice are un puternic caracter motivațional deoarece prin publicarea lor, singurul român cu surdocecitate care a absolvit o facultate și a avut o carieră de succes în domeniul învățământului, a reușit să dovedească, prin exemplul personal, că atunci când îți dorești ceva din tot sufletul și muncești din răsputeri pentru a-ți îndeplini visul nimic nu mai este imposibil. „Cărţile mele sunt în primul rând un omagiu adus oamenilor care s-au ocupat de mine şi care m-au iubit ca pe un copil al lor. Am scris cu gândul la persoanele cu dizabilităţi care trec prin greutăţi, dorind să arăt că, dacă există voinţă, se poate învinge orice. De asemenea, am dorit ca oamenii obişnuiţi să vadă că şi o persoană cu probleme poate fi utilă. De asemenea, sper ca ceea ce scriu să îi ajute pe profesorii de azi şi de mâine”. (Vasile Adamescu)
Cu siguranță, jurnalele scrise de Vasile Adamescu vor schimba viețile multor cititori așa cum, în timpul vieții, profesorul a reușit să schimbe viețile oamenilor pe care i-a cunoscut. De asemenea, profesorul și-a pus amprenta asupra destinului elevilor pe care i-a îndrumat. A fost un geniu, un învingător care a atins nemurirea cu mult timp înainte de a pleca dintre noi!