Căutarea mulțumirii, căutarea plăcerii în artă, pe lângă faptul că ne despică existența la modul longitudinal, aşa încât asemenea unor valuri ne face să ne înălțăm şi să ne prăbuşim mereu, ne introduce şi o anumită tensiune în fiecare clipă din viața noastră.
          Contrastul acesta ațâțător, la fel ca şi tensiunea simultană între plăcere şi durere fac parte din impresia puternică ce însoțeşte asistarea la un spectacol tragic. Asistând la tragedii, oamenii ajung să-şi savureze chiar şi plânsul(FILEB, 48). De asemenea, ridicolul este un complex alcătuit din durerea necazului şi din plăcerea râsului.(Ibid., 50.).
          Complexitatea sporită a unor asemenea stări sufleteşti presupune şi o anumită neclaritate corespunzătoare, în sensul că sufletul se tulbură, atras fiind în două direcții în aceeaşi clipă, iar consecința e, fie nebunia liniştită, fie isteria, concluzionează Platon.

          Socrate îl întreabă pe Ion, personajul eponim, Ion, rapsodul şi interpretul antic al operei homerice, dacă în timp ce recită, este stăpân pe sine? "Sau îți ieşi din fire, iar sufletul tău, cuprins de har, îşi închipuie că e de față la toate faptele pe care le istoriceşti şi cânți?"(ION, 535b. Vezi ARTE POETICE. ANTICHITATEA, ed. cit., p. 63). Iar Ion răspunde: "N-am să-ți tăinuiesc nimic. De câte ori recit o întâmplare jalnică, mi se umplu ochii de lacrimi; dacă e ceva înfricoşător sau groaznic, mi se ridică părul măciucă de teamă şi inima începe să salte"(Loc.cit., c).
          Dacă pe de-o parte, funcția producătoare de plăcere este tulbure şi nesățioasă, pe de altă parte, ea ofileşte şi înfometează firea rațională şi cumpătată a naturii omeneşti, exact în acelaşi ritm în care este alimentată pofta de senzații, plăcerea fiind absorbantă, motiv pentru care provoacă uitarea şi neglijarea celei mai de seamă preocupări a vieții. Astfel, turbiditatea, sau opacitatea entuziasmului duce la acea plăcere isterică ce împiedică rațiunea, "principiul socotitor", să aprecieze lucrurile la adevărata lor valoare. "Plăcerea e cel mai mare dintre impostori"(FILEB, 65c.), pentru că face ca lucrurile mici să arate mari, iar cele mari să arate mici, în aşa fel încât ea luptă împotriva virtuții veracității, a faptului de a fi conform cu realitatea, care întruchipează în fond perfecțiunea facultății noastre raționale. Apoi, fascinația scenei, din nou ne ispiteşte să apreciem în mod fals ceea ce e admirabil sau amuzant, facându-ne să ne ruşinăm chiar, dacă ar fi să ne facem vinovați de toate grosolăniile şi bufoneriile pe care le înghițim uneori cu satisfacție când suntem simpli spectatori (STATUL, X, 606c.).
          Plăcerile cele mai artistice duc război nu numai împotriva rațiunii şi a adevărului, dar şi împotriva ținutei şi a stăpânirii de sine.
          Cu toate acestea, plăcerea sau fascinația care însoțesc acțiunea şi produsul omenesc nu sunt pentru Platon doar rele şi fără niciun echivoc. De multe ori, cuvintele lui scoase din pasaje izolate ne-ar putea da convingerea că aşa ar sta lucrurile. Însă, la fel ca şi termenii "artă" şi "imitație", termenul "plăcere" şi cuvintele corelate acestuia, care presupun farmecul exercitat de funcțiile producătoare de plăcere, acoperă o plajă semantică foarte vastă.
          Semnificația plăcerii e sensibilă şi ea la utilizarea care i se dă cuvântului şi la asociația în care acesta se află. Ea poate fi chiar pură şi absolută atunci când un spectator se bucură de contemplarea formelor geometrice abstracte, precum cercul şi linia dreaptă, a tonurilor sau a culorilor pure şi a miresmelor(FILEB, 51b, c.).
          Cele mai convenabile posibilități pentru plăcere sunt scoase în evidență, de către Platon, în pasajul din LEGILE, în scopul de a dezvolta latura mai sinistră a acelei senzații plăcute, supunând judecății tot ceea ce este legat de plăcere. Interlocutorul său atenian laudă plăcerea: "În ceea ce mă priveşte, pot spune că mă împac cu opinia obişnuită până la un punct: etalonul după care trebuie judecată, muzica e plăcerea pe care o dă"(LEGILE, II  658); dar în acelaşi timp o şi condamnă: "Se spune îndeobşte că etalonul justeței în muzică e efectul ei dădător de plăcere. Aceasta e însă o părere inadmisibilă, la drept vorbind e blasfemie curată"(Ibid. II, 655.).
          În cazul în  care aceste două afirmații, ambele reprezentând câte un aspect al gândirii platonice, vor putea fi reconciliate, cauza plăcerii va putea fi elucidată în deplina ei semnificație.