framantarile    Poeziile din „Trăirile și frământările poetului”, volum apărut în colecția „Poesis” a editurii Ecreator din Baia Mare sunt, fără îndoială, rodul tainicelor frământări metafizice și religioase ale scriitorului Valentin Lupea, care, pe lângă faptul că este un poet autentic, are „capacitatea de a simți şi de a fi mişcat de această simțire” specifică creatorilor de poezie,  fiind, în același timp,   un fin observator al lumii înconjurătoare și un gânditor de mare profunzime filosofică.  
    Versurile pe care le scrie, sunt pentru Valentin Lupea prilej de interogație existențială iar poemele, selectate pentru a face parte din această carte, scot la iveală, prin tematica abordată, câteva din „ marile probleme ale spiritului nostru” (p. 20) precum : momentele halucinante ale balansului dintre real și fantastic, nevoia de nemărginire și de ieșire din spațiul tridimensional, necesitatea revigorării valorilor spiritual, într-o lume care și-a pierdut „energia vieții și stă învăluită în „haina tristeții”. Suntem prizonierii „unei existențe vegetative” – constată dl. Lupea – rătăcim pe drumuri mărute, legănați de tristeți, având sufletele sfâșiate de neliniști și îndoieli.

Din acest opresiv și sumbru orizont,  doar poeții cu cu a lor „țeluri supreme” se mai pot salva și doar poezia îi mai poate înălța spre „piscurile absolutului”. Rolul salvator al poeziei este evident pentru  scriitorul ce încearcă să  soluționeze marile probleme ale umanității  prin metode de inspirație divină, identificate exclusiv  în granițele unui  spațiu pe care în numește „multivers”. Valentin Lupea aparține acestui spațiu inefabil pe care îl consideră locul din inimă și vis, unde doar poeții și filosofii au acces. Percepția lumii se încarcă, din această perspectivă, cu noi și mirifice valențe, ce duc la înțelegerea lucidă a lucrurilor, a sufletului omenesc și a frământărilor cu care se confruntă.
    Spiritele alese ale poeților caută un strop de veșnicie iar continua fugă după „nostalgia infinitului” îi detașează  de mulțime conferindu-le deseori atributul de alienați, de însingurați și neînțeleși. Este un fapt remarcat și de Emil Cioran care în „Amurgul gândurilor” scria : „Veşnicia e un prilej de mândrie a muritorilor, o formă pretenţioasă, prin care îşi mulţumesc un gust trecător de nonviaţă. Veşnic dezamăgiţi de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome şi iubesc mai departe timpul etern care-i viaţa. Prin ce se deosebeşte acesta de eternitate? În el trăieşti, căci nu se poate respira decât în beţia infinitei deveniri, pe când eternitatea este luciditatea devenirii.” (Emil Cioran – „Amurgul gândurilor”, București, Humanitas, 1994, p. 21).
    În beția creației literare doar poeții, mai pot da lumii un sens, mai pot atinge, cu ochii sufletului, cerul infinit, având justificatul sentiment  că numai existența întru poezie merită trăită și doar „sufletele sfâşiate în ritmuri aspre” merită luate în seamă.

„Poetul, ca poezia
îşi are şi el etapele lui,
care-l rup uneori,
din bucuria zburdalnică a vieții,
ducându-l adesea,
în acea învăluire în haina tristeții,
a tristeții cunoaşterii,
a tristeții metafizice,
un sentiment
al unei treceri ucigătoare,
ce va evolua în paralel
cu cel al pierderii bucuriei...
a bucuriei din suflet,
rămânând un suflet sfâşiat în ritmuri aspre,
poet rămas acum,
în ipostaza resentimentului.
În frământarea lui chinuitoare,
în căutarea absolutului,
ajunge-va la cumpăna vieții,
moment în care trebui-va să aleagă,
moment suprem al alegerii.” („Poetul, ca poezia...”, p. 22)
    Străine le sunt „drumurile mărunte”, poeților, constată Valentin Lupea. „Cu sufletele biciuite de îndoială” ei sunt „arși de setea neastâmpărată a cunoașterii,” pe care o potolesc doar cu avântul creației, chibzuind, astfel,  la sensul lumii și „îmbătrânind frumos”.  Vegheați de scânteia creației, ce ține timpul în loc și veșnicește secundele, doar gândurile inspirate de geniul poetic reușesc să oprească mersul normal al lumii „producând lumină și plăcere”,  dovedind încă o dată faptul  că „izvorul minții nu seacă niciodată” iar muzele nicicând nu te trădează.

„Muza este-ntotdeauna cu tine,
ai încredere în ea,
şi totul va fi bine. ” („Muza ca inspirație”, p. 61).

    Recunoștința pe care, Valentin Lupea o poartă muzelor reiese și din poemul „Marginalii  la un comentariu (1)” în care pare a se învoi cu faptul „că-ntr-un suflet de poet,/
romantic cert şi visător/ apusul, acel apus al vieții/ poate înserarea, nu este altceva decât iubire.”
    Având  cugetul ascuțit, scriitorul aflat la vârsta „amurgului gândurilor”, construiește un arc peste timp și, inspirat de „nostalgia amintirilor”, „privește, ascultă și tresare” construind  un univers poetic luminos, mânuind cuvintele în așa fel încât să-și seducă cititorii determinându-i să pășească, cu admirație și încredere pe treptele trainicei sale citadele literare. Chemați la poezie, cei care parcurg paginile cărții deschid, de fapt, largi ferestre spre sufletul autorului,  tresar și se înalță, o dată cu cel care scrie și se rescrie, încrezători în magia fără de preț a poemelor, ce fascinează, și dezvăluie frumusețea fără de preț a iubirii dăruite cu sinceritate și real talent.