Personajele: Ciob, Aurel, Scânteie, Lucică, Iliuţă, Chibrit.

 

Actul I

 

Personajele: Ciob, Scânteie.

Decorul: Un lac înconjurat de trestii.

Pe malul lacului se afla o barcă şi câţiva copăcei cu frunzişul rar datorită toamnei.

Ciob: (Se plimbă pe malul lacului.): Câteva frunze plutesc pe apă! A pieptănat toamna copacii. A-ngălbeni apa ca un om bolnav peste care au trecut vânturi şi ploi. (Atinge cu mâna un copac.) Îi simt tristeţea. Tristeţea lui răsună dincolo de oglinda apei. Se risipeşte în văzduh ca un ecou. (Se depărtează de copac şi se apropie de lac.) Oglinda apei! Se uită în apă să-şi vadă chipul. Ce bătrân sunt! Pe bună dreptate m-a poreclit Aurel, Ciob. Am ajuns un ciob. Sunt asemenea copacilor care mai au unde şi unde câte o frunză ce se clatină asemeni unei măsele bătrâne, gata, gata, în orice clipă, să părăsească locul cald odinioară. (Se apleacă şi ridică o frunză de pe malul lacului.) Uite-o! A greşit drumul. A căutat oglinda apei ca să mai guste o secundă seva vieţii, dar a îmbrăţişat pământul. O s-o salvez eu. (O aşează pe apă.) Acum pluteşte alături de celelalte bărcuţe pe undele line. Mii de bărcuţe ce-şi poartă palida lumină acoperă cristalul! E aşa departe vara! S-a pierdut undeva, după un colţ, iar acum când îi cauţi chipul îţi răspunde o lumină oglindită într-un colţ de rai. (Se aşează în barcă.) Plutesc. Toate luminiţele acestea plutesc. Barca mea nu se mai mişcă. A rămas ancorată într-o pădure şi nu îşi găseşte locul în care să-şi spele chipul pentru a se împărtăşi cu veşnicia. (E pierdut în gânduri. De el se apropie un tânăr.)

Tânărul: Te-am aşteptat cu Aurel şi Chibrit la Fabrica de Sticlă a lui Lucică să ne ajuţi să încărcăm marfa. N-ai venit. Ţi-ar fi prins bine un ban în buzunar.

Ciob: Eu sunt un ciob, Scânteie, tu eşti tânăr, pe mine mă încălzesc luminile acestea ce-şi oglindesc făptura în lac. Ele îmi ţin de foame şi de sete.

Scânteie (tânărul): Ştiam că te găsesc pe malul lacului. Mi-a spus că Iliuţă că tot aici te-a văzut de câteva luni, prin 20 iulie.

Ciob: A fost cald atunci. Am venit să mă răcoresc în apa lacului, dar nu am reuşit, că o lumină orbitoare a spintecat văzduhul şi s-a pierdut ca o nălucă când a sărutat oglina fluidă. De atunci vin zilnic să descifrez chipul fulgerului şi să-i fur oglinda.

Scânteie: Cine să te mai înţeleagă?

Ciob: Tu ştii cum arată oglinda libertăţii?

Scânteie: Oglinda libertăţii?

Ciob (ridicându-se din barcă) Vino cu mine! (Se duc lângă lac.) Priveşte!

Scânteie: La ce să privesc?

Ciob: La apa de lângă picioarele tale.

Scânteie: Ce e cu ea?

Ciob: Are o scânteie.

Scânteie: O scânteie?

Ciob: Acea scânteie a tinereţii pe care o ai şi tu acum, dar pe care te încăpăţânezi să nu o vezi.

Scânteie: Ce legătură are cu libertatea?

Ciob: Are. Cândva unui copil i-a intrat în ochi un ciob şi nu mai era liber.

Scânteie: Cunosc povestea.

Ciob: Atunci ascultă! Ciobul nu-l lasă să vadă chipul adevărat al lucrurilor. Era prizonierul unei oglinzi.

Scânteie: A unei Crăiese, a Zăpezii.

Ciob: A propriei neputinţe, pentru că nu-şi ascultă inima. Atunci când şi-a ascultat inima s-a eliberat.

Scânteie: Poveşti.

Ciob: A propriei neputinţe, pentru că nu-şi ascultă inima. Aunci când şi-a ascultat inima s-a eliberat.

Scânteie: Poveşti.

Ciob: Eu vin zilnic aici ca să-mi eliberez ochii de ciobul ce mă supără. Adesea mă spăl cu apa lacului pe faţă pentru a înţelege limpezimea. Libertatea se află dincolo de ciob, dincolo de oglina fiecărui lucru.

Scânteie: Eşti un ciudat!

Ciob: un om însetat de libertate. În oglină poţi prinde făptura. O poţi priva de libertate. Pe urmă, dacă se sparge oglinda o condamni la neputinţă veşnică.

Dar dacă te eliberezi de ciob?

Ciob: E greu. Asta încerc eu de câteva luni să fac. Caut calea spre luciul de cleştar al soarelui de dimineaţă ce soarbe roua de pe oglinda vieţii.

Scânteie: Spuneai ceva de dragoste.

Ciob: Nu-i găsesc oglinda.

Scânteie: Oglinda dragostei?

Ciob: M-am rătăcit în oglinda neputinţei ca frunzele acestea ce pătează apa făcând-o asemenea unei poze îngălbenite de vreme.

Scâneie: Eu spun să mergem în sat până nu se înserează. M-au trimis Chibrit, Iliuţă, Aurel şi Lucică după tine.

Ciob: O să vin. Tu poţi pleca!

Scânteie: Astăzi o să mergem împreună. Mâine faci cum doreşti tu. M-aş mira să nu te rătăceşti într-o zi în apă, aşa că te sfătuiesc să eviţi acest loc.

Ciob: Tu nu înţelegi? În acest loc mă regăsesc.

Scânteie: În acest loc crezi că te regăseşti.

Ciob: În acest loc simt că mă regăsesc, că în curând o să ascult muzica divină a libertăţii.

Scânteie: Vii?

Ciob: Astăzi o să te ascult. Dar mâine? Mâine e o altă zi.

 

Actul II

 

Personajele:

 

Personajele: Ciob, Aurel, Scânteie, Lucică, Iliuţă, Chibrit.

 

Decorul: O cameră cu mobilier vechi din lemn masiv. Pe un perete atârna o uriaşă oglindă.

 

(În cameră stăteau în jurul unei mese pe care se aflau obiecte din sticlă: Ciob, Aurel, Scânteie, Lucică, Iliuţă, Chibrit.)

 

Ciob: Nu am înţeles rostul acestor obiecte.

Aurel: Tu ne-ai invitat în camera ta, noi am adus aceste obiecte spre a le studia, ca pe urmă să le trimitem altora. Ce nu înţelegi?

Ciob: Eu v-am invitat să vă arăt oglinda din camera de sus, Aurele?

Iliuţă: E o simplă oglindă.

Ciob: Nu este o simplă oglindă, Iliuţă, e oglinda din camera bunicii! În ea bunica îşi privea chipul. Când a murit bunica, oamenii i-au acoperit luciul. Le era teamă să nu-şi găsească culcuş în adâncurile ei un suflet. Dincolo de oglindă se ascund multe lucruri.

Lucică: Prea mult te rătăceşti prin oglindă.

Ciob: Sunt prizonier, Lucică, prizonierul oglinzii.

Lucică: Ca într-o sală a oglinzilor.

Ciob: Vezi, tu, râzi şi nu înţelegi oglinda mea sufletească.

Aurel: Asta-i bună, de parcă nu te-am cunoaşte ce poţi!

Ciob: Nu mă cunoaşteţi, Aurele! Dacă m-ai cunoaşte, m-ai înţelege.

Chibrit: Lasă că aprind eu un chibrit să-i vedem flacăra în oglindă.

Ciob: Da, Chibrit, aprinde!

(Chibrit scoate o cutie din buzunar, scoate un băţ şi-l aprinde. Imaginea flăcării se refelectă în oglindă.)

Scânteie (Căre Chibrit): Ai început şi tu să-i alimentezi flacăra. Mai bine ne-ai da o mână de ajutor să împacheăm obiectele acestea.

Ciob: De ce le împachetaţi? (Ciob ia un obiect în mână.) Sunt de sticlă. Poţi să-ţi priveşti chipul pe suprafaţa lor ca-ntr-o oglindă.

Aurel: Chiar nu se poate abţine. Oglindă, oglindă, oglindă!

(Au început să adune într-o cutie obiectele pe care le-au admirat cu câteva clipe înainte. Ciob ţinea în mână un obiect şi-l studia.)

Lucică: Ciob, vaza!

Ciob: De-acum e a mea.

Lucică: E plătită de un client. O să-ţi dăruiesc şi ţie o vază, mâine.

Ciob: Eu vreau acestă vază. Nu ţi-o dau!

(Lucică încearcă să ia vaza din mâna lui Ciob. Trag amândoi de vază până ce o scapă pe podea şi se sparge.)

Ciob: Câte cioburi! Câte oglinzi!

Lucică: Atâta ştii, cioburi şi oglinzi. Ce o să fac eu fără vază?

Ciob (Se apleacă şi adună cioburi. Toţi îl privesc. La un moment dat abandonează cioburile într-un colţ al camerei. Alege un singur ciob, unul mare şi se apropie de oglinda din camera de sus.): Am găsit oglinda din Albă ca zăpada.

Aurel: Nu are nicio scăpare.

Lucică: De când l-a lovit coada unui fulger în vară, o ţine tot pe-a lui.

Iliuţă: Nu mai vede nimic altceva decât oglinzi.

Ciob: Oglinzile din sala de operaţii. O să operez pe femeia cea rea care a vrăjit oglinzile. După ce o să finalizez operaţia o să eliberez lumina.

Scânteie: E din cauza luminii fulgerului.

Ciob (Se duce la dulap, îl deschide şi scoate un microscop. Îl aduce pe masă.): O să analizez fărâma aceasta de oglindă printr-o altă oglindă. Am mai analizat la microscop şi ieri o oglindă, de la maşina vecinului, pe urmă i-am plătit-o. Nu era a mea şi a avut dreptate când şi-a revendicat-o. Eu am spart-o ca să nu mai poată evada din spatele chipului impurităţile unor vremuri depărtate.

Aurel (către Chibrit): Mai ştii când am considerat tabla în liceu ca pe-o oglindă, un portal ce înghiţea elevii, an de an.

Chibrit: De groaza ei mulţi n-au mai dat pe la şcoală.

Ciob: Tabla mănâncă elevii?

Aurel: De câte ori scotea profesorul un elev la tablă, acesta se apropia cu teamă, pe urmă se uita cu frică la tabla aceea mare şi mâine nu mai vedeai urmă de el.

Ciob: Trebuie să studiez problema.

Chibrit: Din treizeci de elevi, am rămas la finalul anului douăzeci şi cinci. E ciudat, nu? Şi totul din cauza acelui portal prin care erau invitaţi elevii să treacă. Unii nu mai ştiau să se întoarcă înapoi.

Ciob: Au rămas repetenţi?

Aurel: I-a înghiţit tabla, oglinda magică.

Ciob: O caut. Trebuie s-o găsesc.

Lucică: Ce cauţi tu de fapt?

Ciob: Caut o oglindă, acea oglindă care să mă elibereze de mine însumi, de temerile, de neputinţele mele.

Aurică: Încă nu te-ai obişnuit cu imaginea ta.

Ciob: Imaginea mea? Sunt un ciob care a evadat dintr-o oglindă în căutarea libertăţii. Un ciob. O oglindă.

 

Actul III

 

Personajele: Ciob

Decorul: Un parc, toamna.

(Ciob aşezat pe o bancă priveşte decorul.)

Ciob: Acest parc este oglinda toamnei. Cât de mult iubesc toamna. Mi-e aşa dragă. O aştept cu drag din iarnă până-n vară, iar când vine simt acea emoţie a neputinţei, nu o pot reţine pentru totdeauna. E aşa de frumoasă! E bogăţia unei vieţi. Toate roadele cu chipul bogat şi colorat. Alergăm toată viaţa şi când să ne bucurăm în toamnă de grăunţele agonisite, parfumul roadelor bogate, ne e teamă. (Se uită în jur.) Da, mi-e teamă, mi-e teamă că toamna va pleca. Nu vreau să mă părăsească aşa de curând. E atât de perfectă, atât de colorată, atât de parfumată, atât de vie. Niciunde nu am găsit mai multă perfecţiune decât în toamnă. Toamna este oglina vieţii omeneşti. Totul îşi află deplinătatea în această oglindă viu colorată. (Un moment e linişte.) M-aş îmbrăca în toamnă ca să mi se aurească frunzele, dar mi-e teamă că le voi pierde curând, voi tremura o clipă de frig şi mă voi stinge. Nu vreau să plece toamna! E raiul splendorii. Cum se îndură natura să-şi dea jos atâta frumuseţe şi să coboare spre iarnă? Nu s-a uitat în oglindă? Probabil oglinda a fost fermecată şi ea nu a înţeles misterul. De ce pleacă omul din toamnă? De ce nu luptă să-şi păstreze şi ultima picătură de energie. De ce lasă apusul să-i închidă ochii? (Ia câteva frunze ruginii care au căzut pe bancă. Se uită la ele.) Au început să cadă. Nu mai e mult. Mi-e teamă că frumuseţea va adormi curând şi răceala ultimei clipe va îmbrăca în gri orizontul unei vieţi. (Ascunde frunzele în haină.) E mai bine aşa. Nu vor vedea alte frunze durerea primelor despărţiri. (Din nou linişte.) Trăiesc într-o lume a oglinzilor. Unde îmi întorc privirea observ un chip. Copacul are chipul lui, banca pe care stau vorbeşte despre un alt copac şi o altă pădure, despre o altă toamnă şi secunda ei. Eu mi-am căutat oglinda în frunza toamnei şi frunza mi-a răspuns. Sunt asemenea ei. Când o să simt libertatea aerului, când voi pluti prin văzduh o să fie prea târziu, căci pământul mă va atrage ca un magnet, mă voi dezechilibra şi voi rămâne prizonierul lui, pentru că noi suntem oglinda humei şi ne reîntoarcem acasă cu aripile tăiate de dorul aerului. Dar apa, apa şi huma, oglinda fiinţelor vii? Oare dacă-ar cunoşte şi focul, aerul focului? Ar fi o altă oglindă? (E tăcere câteva momente.) Oglinda.