Dincolo de poezie, dincolo de trăiri, pulsează în ritm alert, inima omului care iubește viața până în ultima clipă a plecării într-un univers paralel, ancestral, univers intuit în lăcașul minții datorită frământărilor sufletești izvorâte pe tot parcursul călătoriei sale pe acest pământ.
Valentin Lupea nu face excepție de la aceste stări încărcate de profunzimeși sensibilitate, motiv pentru care se străduiește cu ajutorul poemelor sale, să deslușească tainele lumii și ale universului din care facem parte, încercând să ofere o conotație aparte rolului pe care oamenii îl au în fața lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. Acesta construiește cu grijă castele de cuvinte(nu de nisip), în care să arhiveze iubirea față de cei dragi, față de semeni, încercând să răspundă întrebărilor existențiale, dând curs la explorarea acestora, propriei experiențe de viață.
Astfel, Valentin Lupea stă ”De vorbă cu mine însumi” și ”De vorbă cu mine” încercând să-și analizeze traseul anilor care s-au perindat asemenea unor ”caravane”, înfierând cu regret nerealizările și neîmplinirile domniei sale acumulate pe parcursul anilor, fiind conștient totodată că timpul pierdut nu se va mai întoarce niciodată.

”trecutu-mi se perindă prin față-mi vârtos, / regretul mă roade pentru ce n-am făcut
provocându-mi durerea timpului pierdut, / ce nu se va întoarce-napoi niciodat'.”
Profesorul Valentin Lupea își începe volumul ”Trăirile și frământările poetului” (apărut la Editura ECREATOR Baia Mare în anul 2024), încercând să descătușeze prin versurile sale, acele neliniști sufletești care îl apasă în prezent, iar răspunsurile interioare care se desprind din conversația cu eul liric, îi aduc acele regrete firești care se strecoară involuntar în sufletul fiecărui om. Este firesc să se facă o paralelă între trecut și prezent, însă poetul ajunge la concluzia că aceste linii ale vieții nu se vor întâlni tangențial.
Valentin Lupea respiră prin poezie și o consideră una dintre artele ideale prin care își poate exprima sentimentele, bucuriile, filozofia sa despre viață și materie, iubirea față de Dumnezeu și natură, în antiteză cu  frica de neîmplinire și întuneric de neconcretizare a unui țel, într-un cuvânt, toate stările pe care le poate experimenta un om ajuns la acea maturitate necesară pentru a putea fi obiectiv și a distinge corect binele de rău.   
Dragostea pentru citit, scris și poezie începe de la o vârstă fragedă și o regăsește ca un punct de cotitură în cartea ”ISTORIA GENOVEVEI DE BRABAN”, carte apărută în numeroase țări din lumea întreagă, în special în Europa. După mulți ani, cartea care i-a marcat copilăria o regăsește în romanul ”MĂRIA SA PUIUL PĂDURII”. ”Era o ediție revăzută şi-ngrijită de domnul Sadoveanu”, afirmă poetul.
Probabil faptul că Genoveva nu și-a putut demonstra nevinovăția în fața soțului care a acuzat-o de adulter i-a rămas întipărită în memorie, datorită situației tragice în care se poate afla un om care nu a greșit, dar este pedepsit pe nedrept. Copil fiind acest sentiment de neajutorare l-a determinat pe Valentin Lupea să înceapă să-și pună întrebările existențiale care îl vor urmări ani în șir și care îl vor determina să citească, să filozofeze și să se documenteze pentru a obține propriile răspunsuri.
Frământările care-l învăluie sunt des întâlnite în mintea poetului și acestea sunt împărtășite prietenilor apropiați care îi cunosc inima și sufletul, care-i dezvelesc gândurile și încearcă să-i citească stările lăuntrice. Neliniștea metafizică de care se lasă cuprins poetul Valentin Lupea este strict legată de tot ce se întâmplă în jurul nostru, iar el nu poate trece indiferent peste faptul că limitele realului pot să aparțină și  fantasticului. Pentru Valentin Lupea, realul trebuie să fie palpabil și fără restricții, ”cu salvare directă şi cu popas pe mal”.
”Aş vrea, apoi, să cred / că astfel de limite, / împreunate fiind,
 / vor naşte-n mine / iluzia nemărginirii / şi-a ieşirii din holograf, dar şi-ntrebarea, dacă Universul este real / şi limitat, / sau este Multivers / şi tridimensionat?”.
Pentru poetul Valentin Lupea, existența, realitatea, rațiunea, simțul uman și cunoașterea sunt elemente care merită explorate și studiate în mod obiectiv. Încearcă să descâlcească misterul vieții și de fiecare dată când nu este mulțumit de răspunsul găsit se întristează, conștient fiind că aceste răspunsuri se află doar în palma lui Dumnezeu. Încercările de apropiere către aceste meditații,  îi creează o stare de neliniște, de disconfort, care nu îi atenuează trăirile, ci dimpotrivă, i le amplifică, trimițându-i ideea că: ”că existența şi realitatea nu sunt concepte fixe, / iar tot ceea ce rațiunea percepe şi cunoaşte / în pas alert şi sigur, forțată de viață, / ar fi nişte construții ale minții noastre”, iar poezia ”CREDEM CE VEDEM, ORI VEDEM CE CREDEM?.... ”, stă mărturie a zbuciumului său sufletesc care-l învăluie odată cu propriile revelații obținute în urma propriilor interogări.
Valentin Lupea consideră că ”literatura devine / expresia cea mai înaltă a unei națiuni” și pentru ca acest lucru să fie palpabil, îndeamnă generațiile de tineri și bătrâni să se unească sub arma scrisului, să coopereze și să se accepte reciproc pentru a-și putea exprima liber sentimentele și gândurile, intersectându-și trăirile fără a răni, ci doar dăruind iubire și înțelegere celui care a pornit pe un drum literar.
Poate să spere în prezent la ”o singură generație, / generația creatoare / unică-n gândire, spirit şi-n simțire?”, un poet aflat la vârsta a treia?
”Aceasta-i întrebarea, / şi-i întrebare grea”, se destăinuie acesta în poemul: ”GENERAȚII CREATOARE”.
”CONSTATARE DE MOMENT (1)” face referire la perioada Covid care a zdruncinat lumea literară și bunul mers al omenirii, moment cu un puternic impact emoțional la nivel mondial care a adus printre multe alte neclarități mai mult sau mai puțin palpabile și o înstrăinare a omului față de aproapele său.
Poezia ”CONSTATARE DE MOMENT(2)” încurajează sentimentul de ridicare a  nivelului conștiinței naționale cu ajutorul artei. Aceste două poeme mă determină să cred că sunt gânduri așternute într-un jurnal al sufletului, gânduri scrise pentru a nu fi uitate sentimentele prin care poate trece o persoană atunci când meditează și încearcă să găsească răspunsuri care să-i domolească neliniștea care-i învăluie mintea în anumite etape ale vieții. În cuprinsul acestui volum se regăsesc multe astfel de constatări de moment, iar unele dintre acestea fac referire la stadiul de evoluție în care se regăsește literatura în prezent și neliniștile care-l împresoară pe poetul Valentin Lupea, neliniștit și trist datorită distanțării poeților/scriitorilor unii de alții.
” POETUL, CA POEZIA...”, iar Valentin Lupea își metamorfozează meditațiile, întrebările care-i inundă mintea și sentimentele, în funcție de propriile trăiri interioare. Poemele sale sunt reflecții ale propriei gândiri, sunt izvoare însetate de cuvinte și descoperiri existențiale care converg dintr-o profundă cunoaștere a eului liric și spiritual. Poetul se simte răvășit de propriile argumente pe care le invocă și le diagnostichează din punctul său de vedere. Poeții, deși în aparență puternici, pot deveni în timp persoane care se luptă cu singurătatea, pornite pe drumul uitării, al tristeții și abandonului. La fel de bine, aceștia pot renaște ca și pasărea Phoenix din propria cenușă când nimeni nu le mai acordă nicio șansă. Drumul unui poet în viziunea lui Valentin Lupea este plin de urcușuri și coborâșuri, important este însă ca acesta să fie conștient de menirea sa pe acest pământ. Poetul caută prin versurile sale esența mitului suprem prin:
” REÎNTOARCEREA LA MIT”, ”la modul artistic şi filosofic, /
în aşa fel încât, mitul să se regăsească în istorie / şi istoria în mit”, încercând să ofere ”un material de meditaţie, / neprihănit şi de neprețuit”.
Valentin Lupea nu omite și sentimentul de care este cuprins omul fericit, iar în poezia: ”ÎN CĂUTAREA FERICIRII”, se încumetă a da sfaturi pentru atingerea acestui țel, aducând colateral și identificarea nefericirii, pentru a putea creiona cele două stări sufletești de care fiecare om a avut parte-n viață. Nimeni nu va cunoaște sentimentul fericirii dacă nu a fost măcar odată-n viața sa, nefericit. Este o antiteză percepută dincolo de noi și adusă în prim plan de poetul Valentin Lupea. În goana acerbă după fericire, ”uităm mereu să punem preț, pe-acele valori importante ale vieții, / care ne dau lumină, rost şi sens / în drumul existenței noastre,
realizând târziu şi dureros, / că timpul nu ne iartă / Există-n viață fericire,
dar şi multă nenorocire! / Comparând aceste două stări / şi simțind nefericirea,
vom putea percepe-ncet, şi mult căutata, fericirea.”
Valentin Lupea își iubește patria în care s-a născut și încearcă să transpună această formă de iubire prin versurile sale, identificând-o și personalizând-o cu Geea (în mitologia greacă apare ca personificare a Pământului) și este cea care i-a zămislit la rândul ei, pe Uranus (Cerul), Ourea (Munții) și pe Pontus (Marea). Toate aceste elemente esențiale pentru a putea viețui se regăsesc și în țara noastră. Alături de Geea, pentru poet, patria mai reprezintă și mama care ne-a dat viață. ” Patria e Geea / Şi ea e mama ta!”
Poetul Valentin Lupea nu omite să omagieze prin poezia: ”ARDEAL, ARDEAL, ȚINUT DE VIS” ținutul unde locuiește, ținut în care au pășit personalități marcante, rămase în memoria noastră pentru totdeauna. Îi reamintește astfel pe Luceafărul poeziei românești Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu sau I.L Caragiale.
Speranța este ultimul lucru pe care îl pierdem, iar poetul Valentin Lupea nu uită să treacă peste aceste revelații proprii, ” CUFUNDAT ÎN REVERIE”, încercând să scoată în relief dorințele și visurile oamenilor pentru o viață mai bună, ”cerându-i cerului îndurare şi apărare, / pentru viitoarele trăiri / țesute-n necunoscutul vieții, / încercând să rămân EU, / să rămân OM, până la sfârşitul trăirilor mele”.
Depășind cadrul realității în care se regăsesc poemele, autorul volumului: ”De vorbă cu mine însumi” încearcă să definească ființa umană, extrapolând domeniul sensibilului, dincolo de lumea exterioară și stabilind în același timp principii indubitabile după care își coordonează propria existență, dând posibilitatea unei gândiri proprii de a canaliza pentru cititor efectele benefice transmise în versuri.
”Afla-vom oare diferența / Între a trăi şi-a exista, / Între viață şi existență, /
Sau ne vom complace conştient / Într-o viață existențială?”
Domnul Valentin Lupea m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărei poezii, dar și prin amplitudinea frământărilor interioare, pe care ni le-a oferit nouă cititorilor,  oglindită prin prisma propriilor meditații și interpretări. Nu se folosește des de metafore, ci caută prin personificări și comparații, să utilizeze interogațiile retorice, pentru a stârni interesul cititorilor dispuși să ofere un răspuns la întrebările sale.  
”Răspunsuri caut, / Nu primesc, / Pe nimeni nu interesează, / Menirea mea în Univers / Şi rostul meu în viață”.
Profesor fiind, Valentin Lupea atrage un semnal de alarmă cu privire la învățământul românesc și modul de comportament al elevilor din prezent, prin poezia: ”ŞCOALA ÎN DERIVĂ (ŞI NU ESTE PAMFLET)”.
Valentin Lupea consideră că muza care-l însoțește pas cu pas îl determină să scrie și îl inspiră, iar terapia prin poezie își spune cuvântul atunci când versurile curg asemenea gândurilor care îl împresoară din toate părțile, dar nu scapă nici de sentimentul fricii ”e -un sentiment normal, / pe care toți îl experimentăm” și nici de ”ANGOASA SUFLETULUI”.
Profund cunoscător al filozofiei care amplifică ciclul vieții, Valentin Lupea explică  totul în cele mai mici detalii și folosindu-se de contexte ale existenței noastre de-a dreptul extraordinare, care te îndeamnă la profunde introspecții. Poeziile sale sunt desprinse dintr-un jurnal propriu, în care -și consemnează idei, de fiecare dată când este frământat de întrebări la care nu a reușit să găsească încă un răspuns satisfăcător, palpabil.
Fiind și critic literar, Valentin Lupea alege prin poezia ”CREZUL UNUI CRITIC” să ofere o serie de sfaturi înțelepte celor care fac referințe critice, sub premisa că autorii de cărți trebuie încurajați să continue pe calea aleasă, fără a le întrerupe zborul din start, ci oferindu-le acestor analize, obiectivitatea necesară, astfel încât poeții / scriitorii să reușească să-și analizeze în spirit critic creațiile literare, pentru a-și descoperi cu adevărat, capacitatea de a scrie: poezie  /proză.
Puterea cuvântului în literatură este readus în prim plan prin poemul: ”GENEZA BIBLICĂ & GENEZA LAICĂ”. Se desprinde astfel ideea, că doar Cuvântul zidește, că El poate trece peste tot și peste toate și primează sensul și înțelesul atribuit care izvorăște din propria reflectare asupra vieții.   
Valentin Lupea consideră că din clipa în care ne naștem și până-n secunda morții, valoarea noastră, ca ființe zămislite din dragoste(sau din suferință), se împletește cu spiritualitatea Cerească, asemenea unui pact la care Dumnezeu și-a dat acordul, trasându-ne un destin pe care-l vom parcurge de-a lungul șederii noastre pe acest pământ. În momentul încetării baterii inimii ca un Tic-Tac al ceasului, Omul începe acea călătorie universală cunoscută și înțeleasă doar de Dumnezeu.
Iubirea reprezintă un alt element  etalat în poeziile autorului, iar pentru acesta, ”iubirea încă-și are - un rol / acela de a ne ține-n viață, / chiar și - atunci când suntem morți”.
Temele evidențiate provin de cele mai multe ori, din propriile meditații referitoare la sentimentul iubirii, singurătății sau abandonului, din revelațiile acestora cu privire la natură, ori sentimentul apropierii inevitabile a morții, ori forța incontestabilă a Demiurgului și a omului religios, precum și aspecte evidențiate din societatea înconjurătoare, din mediul virtual, din miturile istorice și cronicile citite. Valentin Lupea empatizează cu cititorul, definind prin percepția personală prezentată, propriile cugetări și filozofia sa cu privire la toate sentimentele care se desprind încă de la începutul înfiripării fiecărui poem care parcurge toate etapele dezvoltării versului și rimei. El trăiește și respiră fiecare cuvânt așternut, fără opreliști, fără teamă, cu ardoare, intim și transparent... Își așază gândurile în palmele cititorilor, reușind să-și dezvăluie cele mai intime revelații și reflecții cu privire la minte, trup, inimă și suflet. Reușește să-și  reactiveze trăirile sufletești, să le reinventeze, oferindu-le culoare, magie, personalitate, suflu și viață. Toată această forță activată în momentul creației literare este consfințită de iubirea pentru poezie, ce capătă conotațiile unei religii.
Hrănindu-se cu mustul dulce - acrișor al cuvintelor așternute, Valentin Lupea explodează asemenea unui vulcan la propriile cugetări, performează și își dezvoltă capacitatea de personificare a propriului Eu literar, acel Eu, care devine tangențial cu autorul, oferindu-le cititorilor în esență, același mesaj universal pe care autorul  Valentin Lupea își dorește să-l cultive și să-l exploateze.