gCOTIDIANĂ
 
am visat un munte alb
pe care coborau gânduri
în șir indian, șirag,
pe un soare care îți topea inima
pădurea de conifere mirosea
a verde crud
iar printre crengile brazilor
cântau păsări cu ciocuri rotunde
m-am trezit transpirat
am deschis ochii
în jurul meu erau oameni cu măști
măști care-ţi iau aerul și libertatea
măști ca-n lagărele de concentrare
ori supermarket-urile de oraș
am visat un munte alb în care poeții
nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…


 
 
DESCULȚ
 
mă întorc dintr-o țară
în care se umblă numai
desculț
pentru a nu stânjeni
dansul greierilor
dimineața pe răcoare;
doar astfel îți vei
împlini și tu
somnul cu vise în
culori
așa cum numai
pictorii
visează adesea
în anumite nopți
și rar, rar de tot
muritorii…
 
 
ZIDUL
 
dintr-un cuvânt în altul
îmi potolesc setea de tine
dintr-un sărut la altul
ne potolim setea dintre noi
iar atunci când nu mai am cuvinte
le desenez pe pietre cubice
să sparg zidul dintre noi…
 
 
ÎNSERARE
 
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
 
La ore neştiute de nimeni
vine înserarea tiptil –
ca o felină desprinsă
cu întunericul
 
Pe un pisc al singurătăţii lui
şi-au întemeiat moşia
corbii şi caprele negre –
exploratori ai înălţimilor dense.
 
Muntele geme arareori,
creşte şi descreşte
precum pântecul femeii
la soroc.
 
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
 
Doar ochii tăi rămân într-ai mei –
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
 
La rând vin visele
cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –
E vreamea basmelor!
 
 
VIAŢĂ TUMULTOASĂ
 
eşti o leoaică singură în tot ceea ce faci
şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag…
eu te ador acum când vin vremuri grele
iar inima-mi pulsează cu putere;
lacrimile mele sunt multe, pline, cristaline
doar de iubirea şi dragostea mea pentru tine;
eşti o leoaică singură şi sigură în tot ce faci
tu „leoaică, tânără, iubirea”…
 
 
FASHION AUTUMNAL
 
sub talpa toamnei
au murit rozele din grădină
ultimii fluturi s-au retras
şi au devenit una cu pământul
sub covorul arămiu de frunze moarte
doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos
în bavna seculară se-aude şuieratul vântului
şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –
dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano
sătul de atâta toamnă, mizerie umană
mă cuibăresc disperat în sufletul tău
să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară
vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp
sau poate pentru o veşnicie…
 
SOMEŞ
 
Se înseninează Someşul copilăriei.
Din pântecul lui curg domol
apetisante gânduri înspre tine.
Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru
asemeni valurilor ce ating malurile.
Inima ta îmi cicatrizează sufletul.
Mai avem puţine clipe pentru vindecare
dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,
de timpul pandemic ce sângerează lumea?
Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,
într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…
 
 
GARA, FĂRĂ LINII ŞI FELINARE
 
marea mea moştenire
e doar existenţa nocturnă
pe un peron părăsit
dinainte
e terasamentul zgrunţuros
de-a dreapta şi de-a stânga
cantoanelor ceferiştilor
 
spre zori-de-ziuă
câmpia nesfârşită
din cele patru zări
mă ocrotesc cu imagini
cu tine
chipuri de nimeni
înţelese
desluşirea tâlcului
va fi la Răsărit.
 
 
ÎNSPRE TINE
 
Am dat peste lacrimile tale
abandonate
dincolo de râu
Ştiind că sunt peste mine
le-am adunat cu grijă
precum aş fi strâns flori de câmp
pentru un buchet nemaivăzut
Totdeauna într-acolo mă poartă paşii
obosiţi
de îndelunga mărşăluire
înspre tine…
Nimeni  prin-prejur
doar vântul cald.
 
 
NU PLÂNGE
             In memoriam Ioan Mureşan Lazăr
 
nu plânge după ziua de ieri
la TV iar s-au dat ştiri catastrofale
a ajuns pandemia covid-19 să fie
mai ceva ca balaurul cu „n” capete
nu plânge prietene după ziua de azi
fiindcă există un Dumnezeu mărinimos
un Dumnezeu doar al oamenilor buni
şi al poeţilor rataţi ce cred în ziua de mâine…
 
 
COVID – 19
 
se scufundă timpul într-un ocean pandemic
mă doare secolul ce-l trăim în anii nepăsării
urlăm, stagnăm, ne târâim cu tuburi şi măşti
sub supravegherea atentă a medicilor-cosmonauţi
nu mai ştim ce-i îmbrăţişarea şi sărutul sau visul
nu ştim să ne rugăm lui Dumnezeu şi Fiul Iisus
chiar dacă perfid conducătorii  inuman ne supun
şi-i vremea rugăciunii.
Trecător prin lume, călător, mă zbat ca o himeră
să nu fiu răpus de virus, de oamenii din jur…
 
 
PANDEMICĂ
 
nu se întâmplă nimic
dar zilnic se moare
cifre seci la televizor
cifre matematice în comunicate:
147 morţi de covid – 19 azi
682 persoane intubate în 24 de ore
nu se întâmplă nimic
doar se moare de frică şi singurătate
e o zi ca oricare alta
pentru arafat, tătaru, vlad voiculescu
se moare doar o singură dată
ne-o poate spune nicolae sabău
ne-o zice bogdan stanoevici
infectat în spitalul cu microbi
rareori moartea oboseşte şi pleacă
atunci intervine îngerul păzitor
care-şi deschide aripile protector:
Mai respiră, mai speră, mai rămâi…
 
 
SPERANŢĂ
 
un bob de speranţă a încolţit timid
la pervazul salonului 14 din spitalul 10
un licăr cât un bob de grâu sau secară
la vestea apariţiei vaccinului salvator
românii s-au săturat de măşti, ori unde ar fi,
speranţa creşte pe o margine de viaţă şi lume…
 
 
ARIPI NOI
 
La începutul nopţii
mi-a crescut un vis
se făcea că aveam aripi
şi puteam să zbor
să aduc mângâiere
semenilor singuri şi bolnavi
dar erau atât de mulţi
încât aripile mele
au devenit de plumb
la atâta tristeţe şi plânsete
trebuia să plec de aici
există cineva care cunoaşte drumul
îmi trebuie doar aripi noi…
 
 
SOMNOLENŢĂ
 
o iarnă pandemică-mi pătrunde în vene
întunecimea stelară,celestă şi rece-i şi ea
îmi plânge trupul invadat de viruşi –
amorf, anxios, deformat şi hidos sunt
la undele înalte aruncate înspre coronavirus
într-un salon în care gemetele sunt ceva banal
firesc devine la spital şi căratul morţilor în saci
sunt aşezate unele peste altele sicriile zincate
îmi plânge inima de amorţeala acestui anotimp
de morţii de covid care se-ngroapă creştineşte
singuri…