Definiția după care Platon vede în anumite arte imitații din domeniul fantasticului poate fi oarecum ameliorată, în sensul că, aşa cum el spunea, aceste imitări hazlii trezesc o plăcere irațională. "Arta imitativă (...) e un lucru inferior care se întovărăşeşte cu partea inferioară din noi"(GORGIAS, 501), adică cu potențialul sentimental. Apoi, acea oglindă rotitoare a poeziei şi a picturii, despre care am făcut discuție anterior, posedă de fiecare dată atributul pozitiv al fascinației sau al magiei naturale. "Cel mai recent istoric al picturii antice, E. Pfuhl, foloseşte, vorbind despre Apollodorus, un cuvânt care înseamnă evocare magică"(Ibid, 502d.).
          Apollodorus, în calitatea lui de pictor iluzionist, pare a reprezenta acel grup de artişti care a reuşit să nelinişteaşcă în cea mai mare măsură spiritul lui Platon. În opoziție cu acest grup, Homer, pretendentul la cunoaştere, privat de muzica şi ritmul său, nu ar mai fi un motiv serios de îngrijorare pentru filosoful practic, însă imitațiile după Homer, la care se adaugă farmecul versulului său, "stârnesc sufletul şi răpesc inima"(Ibid. 502e.).
          Această lume a artelor frumoase se diferențiază nu numai prin faptul că ar fi "umbra unei alteia", făurită de un țesător orb, dar şi prin acela că posedă o înrâurire deosebită cu emoțiile, şi totodată o putere mare asupra lor, un adevărat model senzual, suscitându-le inevitabil.

          După Platon, frumusețea e prin natura ei "o vrajă puternică", o "floare"; poezia e o "muză cuceritoare"(STATUL, X,607), iar în cele mai sinistre înfățişări ale sale, ea poate fi "vrăjitorie" sau "artă a preparării filtrelor".
          Pentru Platon, conexiunea naturală dintre o anumită categorie de arte şi plăcere este unul dintre cele mai grave motive de îngrijorare, deoarece plăcerea impură este atât de mult legată de artă, încât face parte integrantă din definiția acesteia, iar o analiză completă a artei va include ṣi analiza plăcerii, analiză pe care marele filosof o face în GORGIAS, FILEB şi TIMEU, concluzionând faptul că plăcerea necontrolată de înțelepciune sau de către "bine", trezeşte la viață, nutrind şi întărind impulsurile josnice ale oamenilor, "uscând şi înfometându-le firea superioară"(Ibid. X, 605).
          Toate acestea înseamnă că plăcerile despre care se vorbeşte aici ne prefac viața într-un joc de scrânciob: acum suntem sus de mulțumire, iar în clipa următoare jos datorită epuizării ultimei plăceri şi râvnirii uneia noi; şi acest proces de urcare şi coborâre se repetă fără limite. Goana după desfătări efemere ne face apoi asemenea butoaielor găurite, sau ciururilor(GORGIAS, 493-494), care nici nu ajung să se umple, că se şi golesc.
          În felul acesta, continuă Platon, vom ajunge otrăviți de o sete nefirească şi de o infinită nemulțumire, "căci cu cât ne lăsăm mai copleşiți de senzații, cu atât dorim mai multe", devenind una cu "neastâmpărul pe care oamenii greşit îl numesc desfătare", iar în slăbiciunea noastră de multe ori tânjim după o "jeluire fără saț"(STATUL, X, 606.), motiv pentru care, imitația de dragul imitației se însoțeşte cu emoția de dragul emoției, iar amândouă vor duce la un minim de adevăr şi substanță.