Îl stiti pe Razvanel? Baiatul vecinilor mei, tare drăguţ şi mai ales tare zburdalnic. Sa va postesc….
    Într-o dimineaţă, mergând la piaţă, m-am întâlnit pe drum cu mama lui.
    Fiind mame de băieţi, am intrat în vorbă, de una, de alta şi bineînţeles despre copiii noştri.
   Vecina, puţin îngrijorată, a ţinut să mă întrebe cum se descurcă la şcoala al nostru. Apoi mi-a povestit şi ea la rândul ei despre băiatul lor. Că nu-i stă mintea decât la joacă.
   Acuma, spuneti si voi! Care copil nu se gandeste doar la joaca?
   I-am zis că totul se face cu răbdare şi că ar fi bine să-l ia cu binişorul. E de-abia în clasa întâi, de ce îşi face griji? În viitor, sigur va progresa, fiecare îşi are ritmul lui de învăţare.
   După prima vacanţă de vară, m-am trezit că sună la uşă chiar vecina mea. Voia să-mi povestească noutăţi şi a ţinut să-mi spună că am avut dreptate în privinţa lui Răzvan. De aici s-a născut această istorioară, drept pildă pentru părinţii de băieţi...

*
   Un sat răzleţit, undeva printre dealuri, ce rămăsese cam pustiu.
   Tinerii plecaseră care încotro, ca să-şi clădească o soartă la oraş. Doar bătrânii rămăseseră legaţi de locul strămoşesc, atâţia câţi mai erau.
    La terminarea anului şcolar, satul se însufleţea, odată cu venirea copiilor la bunici, puţini la număr. Se ajungea cam greu până acolo, pe-un drum de ţară, neastfaltat, care la prima ploaie se înnoroia. Nu de multe ori, bieţii cai ce mai scoteau din mâl câte-o maşină, rămasă în şanţ după vreo ploaie zdravana.
    În vacanţa de vară, sosi la bunici Răzvan, un băieţel ce tocmai terminase clasa întâi. Îi plăcea mai mult să se joace decât să înveţe. Părinţii şi învăţătoarea nu erau prea mulţumiţi de rezultatele lui şcolare. Nu scria urât dar mânjea temele cu pastă, iar literele deseori depăşeau liniatura caietului. Citirea însă îi plăcea, voia să desluşească singur poveştile. Silabisea fără să-l audă nimeni, ca nu cumva să se facă de râs şi să capete din nou vreo observatie. Colegii râdeau de el la fiecare greseala. Nu era zi în care să nu se necăjească de ceva.
   Când primul an de şcoală se termină, fu cel mai bucuros. Uffff…scăpase de caznă. Părinţii hotărâră să-l ducă la bunici, având cu el şi cărtile de şcoală, ca să se îndrepte la învăţătură pe timpul vacanţei.
  - Sarutmâna, bunico! Sarutmâna, bunicule!
  - Bine ai venit, Răzvan! Hai la bunica să-ţi dea o plăcintă, din aceea de care îţi place ţie!
    Bunicul rămase să stea de vorbă cu tinerii.
-L-am adus pe băiat dar, vă rugăm să nu-l lăsaţi de capul lui! Suntem nemulțumiţi de el cu învăţătura! Noi eram mai silitori, dar el are gândul numai la joacă!
  - Lăsaţi copilul în pace, o să aibă timp destul, toot să înveţe! Copilăria e copilărie, lăsaţi-l să se bucure de ea!
  -O fi, tată, cum spui! Dar după cum porneşte de la început, aşa va fi la şcoală şi-n anii următori! Trebuie disciplinat!
  -Eiiii…de parcă voi aţi fost nişte genii!Aţi uitat de când aţi fost mici! Hai să vă dau ce v-am pregătit, că drumul de întoarcere e lung. V-am pus ouă, brânză şi o pasăre, ce tocmai am tăiat-o!
  -Nu trebuie, tată, lasă-le aici pentru Răzvan! Am adus în sacoşa asta nişte zahăr şi ulei. Uite si   câteva săpunuri, şi detergent. Acum trebuie să pornim la drum.
  - Răzvaaaan???Hai, că pleacă părinţii, vino să-ţi iei rămas bun!
    Băiatul sosi alergând ca un căluţ. Îşi îmbrăţişă părinţii şi fugi în livada de lângă casă.
  - Aici e fericit, o să vedeţi voi că în vara asta o să mai crească şi va fi altfel în noul an şcolar! spuse bunicul.
    Părinţii plecară. Bunicii desfăcură bagajul băiatului şi rânduiră lucrurile în dulapul din camera bună de oaspeţi, unde avea să şadă singurul lor nepot. Mobila era veche dar încă in bună stare. Câteva rafturi, cu cărţi de altădată, erau fixate pe perete, lângă un covor de lână frumos colorat. Printre cărţi era şi o carte de poveşti, aşa cum erau în vechime, cu ilustraţii frumoase şi litere usor de citit.
  -Răzvaaan? Vino la bunica să vedem, ce vrei tu să mănânci bun?
  -Acuma, bunico! spuse băiatul, fericit că scăpase de griji.
  -Ia spune tu, dragul bunicii, de ce nu-ţi place la şcoală? întrebă ea în timp ce îi punea pe farfurie o plăcintă poale-în-brâu, rumenă şi pudrată cu zahăr. Era umplută cu brânză de oi.
  - Offf, bunico, nu am răbdare la teme! Când să le termin, ori le murdăresc, ori colţul paginii este îndoit. În fiecare dimineaţă, când mă gândesc la şcoală, mă apucă o fricăăă…mare de tot. Mi-a spus tata că dacă nu învăţ bine, mă trimite la voi, cioban la oi. Să nu vinzi oile, bunico, te roooog! Că dacă nu învăţ bine, o să vin aici, la casa voastră, să mă fac cioban!
  -Ei, dragă Răzvan, nu te gândi aşa, o să înveţi bine! Dar şi cioban la oi trebuie să ştii să socoteşti! Dacă ţi le mănâncă lupul sau ursul? Cum ştii câte mai ai? Apoi, de vinzi brânză sau carne la târg, trebuie să ştii a face calculele bine, la fel hârtiile ce ţi se cer la piaţă. Lasă, puişor, o să învăţăm împreună câte puţin şi ai să te convingi că nu e greu! Pentru început, o să numărăm găinile…Apoi când voi tăia vreuna să fac supă, le numărăm din nou. Aşa vei învăţa scăderea. Iar când vor ieşi puii din ouăle ce le cloceşte găina cea roşcată, reluăm numărătoarea. Aşa o să  învăţăm adunarea.
  -Crezi că voi reuşi?? se încruntă Răzvan...
  -Bineînţeles! Chiar de vei greşi, nu o să aud decât eu! Şi nu te voi certa! Greşind se învaţă. Vom reuşi împreună…
  -Şi cu temele urâte? Doamna învăţătoare arată mereu celelalte caiete, drept exemplu. Dacă ai şti ce frumos scriu fetiţele! Ele învaţă cel mai bine din clasă!
  -Şi tu vei fi un elev bun, ai să vezi! Ce-ţi place mai mult?
  -Citirea, bunico! Tare mult aş vrea să ştiu bine să citesc! Silabisesc cuvintele, cuvânt cu cuvânt, şi apoi uit tot ce am citit!
  -Literele, nepoate, sunt făcute ca să formeze cuvinte. Iar cuvintele, laolaltă potrivite, arată ce vrem noi să spunem. Oamenii au vorbit de când se ştiu ei. Întâi prin sunete apoi au format cuvinte.   
    Cu vremea, au însemat ce au vorbit şi, uite-aşa, a apărut scrierea. Ca să-ţi fie mai uşor, la fiecare cuvânt bunica o să-ţi deseneze imaginea lui. O să facem o carte ilustrată a cuvintelor…
  -Mie îmi place să desenez, muult de tot! Doar la desen şi la sport am primit foarte bine. O să desenez eu cuvintele!
  -Atunci, ne-am înţeles! Acum trebuie să te odihneşti!
    Răzvan se pregăti de culcare în patul moale. Se înveli cu plăpumioara subţire de lână, cum numai bunicii aveau, cu faţă de mătase. Pernele erau umplute cu puf de găină şi înfăţate cu lenjerie brodată.
  -Ce bine eee! zise băiatul.
  -Somn uşor! ii spuse bunica, pupându-l pe frunte.
    Afară se înserase, bunicul închise uşa casei, după ce verifică gospodăria să fie în bună rânduială. Răzvan dormi dus şi fără griji, pentru prima dată după multă vreme.
    Dimineaţa, târziu, se trezi adulmecând un miros de scrob de ouă, făcut pe plita de fier, la ceaun. Voios, sări din pat şi merse glonţ la bucătărie.
  -Bună dimineaţa!
  -Hai la masă, dar nu înainte să te speli pe mâini şi pe faţă! spuse bunica.
  -Unde e bunicul? întrebă băiatul curios.
  -E la făcut de fân pentru iarnă, a plecat la răsăritul soarelui!
  -Vreau şi eu să merg cu el! spuse Răzvan, mâncând cu poftă..
    Aşa se scurse prima săptămână de vacanţă, cu urcatul în copacii din livadă, cu bunicul la fân şi mai ales cu joaca de-a ascunsa împreună cu copiii din vecini.
    Într-o seară, bunica sosi cu cartea mare de povesti, cea ilustrată de pe raftul cu cărţi.
- Hai să citim împreună o poveste de demult! Întâi o s-o citesc eu ca s-o înţelegi. Pentru asta însă, trebuie să vii lângă mine…
  - Sigur bunico, cu dragă inimă!…
  - „Punguţa cu doi bani” începu bunica…
    Şi astfel, bunica citea, silabisind odată cu nepotul fiecare cuvânt. Alături urma desenul cu cocosul, apoi cu găina, punguţa, vaca, porcul şi tot ce era scris în poveste.
   După o vreme, aveau un caiet de cuvinte desenate din povestea minunată. Erau imagini având alăturate cuvintele silabisite. Băiatul desena, scria cuvântul şi-l silabisea, apoi îl pronunţa întreg. Nu se mai poticnea şi frica îi dispăruse…Şi uite aşa, încetul cu încetul, Răzvan căpătă uşurinţa de a vedea dincolo de litere cuvântul, apoi propoziţia şi înţelesul ei.
    În curte învăţase să socotească, numărând tot ce se găsea în ogradă, apoi aduna şi scădea după caz. Bunica îl verifica din când în când, fiind din ce în ce mai mulţumită.
Iată că vacanţa se apropia de sfârşit. Începutul şcolii bătea la uşă. Temele date pe vară erau ca şi terminate.
    Bunicii îl priveau cu drag pe copil. Cu tristeţe începură să strângă bagajul nepotului.
    Maşina parinţilor se auzi la poartă. În mare grabă, ei încărcară geamantanul împreună cu o sacoşă burduşită de plăcinte poale-în-brâu. Se îmbrăţişară cu mult drag.
  -Sărutmâna şi vă iubesc muult de tot! spuse băiatul urcând pe bancheta din spate.
    Bunicii stăteau în poartă, rămânând în urmă din ce în ce mai mici.
  -Vreţi să vă spun o poveste?
  -De abia aşteptăm!
  -Punguţa cu doi bani!
   Părinţii ascultau şi zâmbeau mulțumiţi. Răzvan parcă era alt copil. Până acasă nu-i mai tăcu guriţa. Crescuse şi se schimbase într-atât, încât era de nerecunoscut. Îi priise la bunici, unde avea să revină în fiecare an cu aceeaşi bucurie..