Mariana 2TRAIECTORIA CLIPELOR FUGARE

Hrănindu-mi sufletul cu iluzii observ
că în povestea efemeră a destinului aparent
fericirea este precum un zâmbet scurt
desprins cu grijă din fuiorul de aur
ce toarce firul vieţii într-o frântură de moment.

Hrănindu-mi sufletul cu iluzii observ
că frânturile de moment se scurg necontenit,
precum o simfonie veșnică  în a timpului în mișcare.
Aripile se prăbuşesc în zbor conturându-şi destinul
ca o sclipire de foc în infinit.



Zorile zilei răsună, sufocându-mă în tăcerea lor.
Nuanţe de tonuri de gri se contopesc cu noaptea
Marea lacrimilor îşi revarsă gândurile negre în eter.
Întrebarea sfâșietoare dansează în aer.
Se apropie oare sfârșitul, învăluit într-un voal de incertitudine
şi mister?

Ca tremurul unei stele în limpezimea zorilor
O poveste nouă se deschide, pătată cu cuvinte ce răsuflă greoi.
Oricât de mult ne-am strădui să îmbrățișăm momentul
Adevărul e că ziua petrecută nu poate fi adusă înapoi.

În traiectoria-mi fugară, pașii mei răsună,
căutând răspunsuri în tăcerile veșniciei,
Devin mici faruri de lumină în noapte
Şi se învrednicesc în esența pură a poeziei.

Și când momentul nedorit soseşte
Indiferent de clipa învelită în mister
Când crucea își înalță semnul peste veșnicia humei
Adăpost voi găsi într-un colţ de cer.

Pe cărarea vieții, acolo unde răsare și apune soarele
Fiecare pas, fiecare gând, devine o filă cu cerneală pătată
În lumea efemeră a clipei, fiecare cuvânt străbate timpul și spațiul,
Mărturisind că am fost aici: C-am existat odată!


POEZIA

Am sperat că nu voi mai putea renaște
pentru a doua oară
din cenușa ființei mutilată
de atâta neîncredere, de trădare,
durere, iluzii și deziluzii,
dar
tăcerii din clepsidră
 i-au crescut aripi și acestea au început s
ă zboare sângerând ca o poezie
și atunci nisipul pietrelor
a început să vorbească.

Pe când din umbra netăcerii
 pasărea-ecou
s-a desprins,
peste lume s-au revărsat apele oglinzii
în care fiecare dintre noi
își ascunsese
ridul
 cuvintelor.

Poezia:
grăunte de grâu
între o piatră
și aripa cocorului-liră.



CUVINTELE

Fericiți cei care
mai presus de lumină
își pun
ochii.
Fericiți cei care cred
că se ascunde Dumnezeu
în fiecare cuvânt rostit
și că după fiecare
tăcerea întoarce capul.
Fericiți cei care singurătății
îi sucesc gâtul.
Eu și tu nu suntem fericiți.
Cuvintele de abia își deschid inima
în noi.


CROMOTERAPIE

Poezia ia mereu alte și alte chipuri,
mereu frământând între degetele
vameșului cuvintelor,
lutul gândului…
Apare din abis,
din apele subterane ale gândului,
din rădăcinile copacilor în care
neliniștea ridică din piatră
piramide,
străbate poieni cu izvoare,
îndepărtează după furtună
obstacolele din calea necuvântului,
uneori hrănește cu iluzii
obsesia
rostului de a fi demiurg.
Poezia este rana
ce-mi spulberă umbra
nemoarte
și-mi colorează
lunga ninsoare a
cornului-inorog
ce-ți anunță venirea din vis.


CARTEA SFÂNTĂ

Nu-ți așeza inima în raftul
cu cărți.
S-ar putea să fie găsită
și cineva să-și umezească degetele
și să-și rătăcească ochii
prin pivnițele ei plăpânde.
Atârnă la gâtul imaginar
al speranței
un colier din semințele devenite argintii
sub tălpile unui înger
și lasă inima
să revină la ritmul ei normal.
Unde mi-e inima, unde mi-e inima?
Cine mi-a ascuns-o în cartea cea sfântă
în care toate literele vorbesc vorbind-o,
în care toate cuvintele depun mărturie
mărturisindu-te?
În tot restul vieții
ascultă și întoarce inima
dăruindu-mi oasele amintirii.
Unde îmi ești inimă a mea, unde?


APOCALIPSĂ

Când cerurile s-au deschis ultima oară
am coborât în lumea esențelor
și am început să filozofăm
copleșiți de un sentiment de exaltare:
aceste cuvinte nu-s desprinse
de gura mea.
Visam?
Un vânt năpraznic bătea spre noi
când în peisaj a apărut Ezechiel
întruchipând un car ceresc
cu trei roți
purtat de patru heruvimi
fiecare cu câte două aripi
de subt care
ieșea fum de pucioasă
și flăcări.
Dar totul nu era altceva
decât exercițiul nostru de meditație
în numele căruia
ne-am conectat spiritul
la Sursa divină a Vieții
să alungăm din noi moartea.
Nimic nu este așa cum pare:
cineva încearcă
să ascundă de noi realitatea absolută,
cineva încearcă să ascundă de noi lucrurile
parcă la nesfârșit
urcate-n ființă de Roata Sacră a lui Ezechiel.
Să nu fi avut ochi pentru a privi Cerul
când și-a deschis
pentru prima dată porțile somnambule?