COSMOGONIE

Noapte de noapte
(după miezul nopții)
zidesc păduri la ferestre
(să nu-mi zboare
din vise
amintirea păsărilor înfometate
de nemurire).

Îmi place să cred că
așteptând un înger
nu visez alămurile
și argintul frunzelor sticloase
și focurile aprinse ale cuvintelor

trecute în strigăt
să reverse peste gura mea
povești.

Înșiruite fără glorie
asemeni nestematelor
într-o coroană
firele de nisip negru
în clepsidră
încep să lăcrimeze.

Тăcerea încolțește adânc
într-un plânset,
umbra ei de căprioară își caută
mugetul rănit,
lupoaica își ucide puiul
săgetat.

Îmi așez pe frunte licurici
să-mi lumineze
spiritul pădurii pierdută
dincolo de ziduri.

Vocile pădurii se tot îngustează
până dispar cu totul
în braţele mamei.


ODISEE

Strigătul femeii străbate
lumea interioară a gândurilor
în care un ecou
a început să bată-n dungă clopotul nins.

Se anunță, oare, vreme de război
sau țipătul lăstunului
era strigătul meu lovit de valul mării?

Când vei fi iarăși leu
și nu o căprioară rănită
o să-ți demonstrez
cum se moare cu lancea în mână.

Înțeleaptă îmi voi trăi
Propria-mi odisee.


ÎNGERI

Se spune că acolo,
dincolo de timp,
timpul este ne-timp,
și că sufletele omenilor
se întâlnesc cu îngerii.

De aceea îmi imaginez
cum mama pentru fiecare
aripi albe țese.

Oh, cum putrezește-n amintire
speranța că îngerii
ne ocrotesc doar veșnicia!

Numai cuvintele sunt nemuritoare
și trec dintr-o gură într-alta
neîmblânzite…

AGONIE

La poarta vieții stă
un poet necunoscut
cu o abundență de lumină în priviri.
Sufletele pereche se atrag.
Aurele se contopesc
și împreună găsesc perla
veșnic ascunsă în cochilia închisă.
În ochii săi, ea vede o nouă versiune a sa
se vede diferită de ceilalți
dar mereu aceeași
pregătită să reziste tuturor ispitelor
cafelei de dimineață, zorilor unei noi dimineți...

Cerul devine o rapsodie a culorilor
 iar gândul se pierde în adâncul
Lunii adormite.
Ea rămâne neputincioasă
în fața furtunii destinului
la răscruce de vânturi
în timp ce în jurul ei se răspândesc
mirosuri misterioase
de trandafiri roșii.


FEMEIA – STÂNCA ȘI VALUL

În clipa aceasta,
mii de femei brodează
povestea vieții lor  
pe țesătura timpului.
Fiecare faptă de iubire,  
fiecare gest de compasiune
fiecare lacrimă, zâmbet, speranță
și mister divin
devin
raze de lumină
în tabloul vast
al eternității.

În clipa aceasta,
mii de femei
îmbărcate în haine delicate
scriu poezii și epopei
compuse din note divine
și armonii
în gloria lor.
Ochii lor adânci  
în care se reflectă
tainele nemuririi
devin
un sancturar al iubirii.

În clipa aceasta
mii de femei
își transformă privirea
în picături de apă vie
și felii de raze de lună
cu nuanțe de culoare
care dansează în lumina
propriului lor soare interior.

În clipa aceasta,
simplii muritori de rând
încearcă să deslușească
acest puzzle complicat
numit femeie
neștiind că fiecare piesă
așezată greșit
provoacă
o furtună în labirintul minții
și adaugă o altă dimensiune
misterului ei fermecător.


VISUL INFERNAL

Mi-am împreunat mâinile şi am îngenuncheat
Într-un colţ stingher
Şi atunci o pasăre a traversat râul dintre
Pământul înflăcărat şi eternul cer.

În zborul său, dincolo de curcubeie, s-a izbit
De pereţii de ceaţă.
Părea ca o floare plăpândă, sub un clopot
Imens de gheaţă.

În zboru-i devenit vârtej, pasărea, cuprinsă de teamă,
Încerca să imite dangătul clopotului de la biserică.
Penele-i deveneau rare ca frunzele în toamnă,
Greu de numărat.

Pasărea... Din cioburi colorate şi-a refăcut zborul
Inima... în noaptea zbuciumată şi-a regăsit
Şi cerul întreg, un labirint părea,
Doar visul infernal sens nu mai avea.



FEMEIA CU ARIPI
I
Povestea despre frumoasa Isis
muritoarea
și stăpâna tronului cerurilor
dintre pământeni și zei
este un mit înzidit.

Ea încă trăiește
fără umbră,
fără o viață proprie
în lumea noastră lăuntrică,
printre curcubee
și însuflețite alte lucruri
azvârlite din memoria
altui trup.

II
Obosită de povara
aripilor
Isis
în câte o zi încă
arzând de dorința furibundă
de a stăpâni peste piramide
își aruncă masca de zeiță.

III
Cu aripile părăsite-n zborul
din mijlocul furtunilor
trage la o parte
perdeaua cerului
să încolțească stelele
gândurile nespuse.

IV
Femeile cu fuioare,
depănând firul legendei,
vorbesc și acum despre
răufăcătorii
care aruncă otravă în râu
și zidesc fântânile
să nu mai aibă apă vie
Isis.

V
În Grădina Edenului
curgea apă vie
din toate izvoarele
și nimeni nu auzise
de Isis-cea-cu-aripi
nici femeile cu fuioare
torcând firul vieții
sub jarul stelelor.

Osiris
începuse vânătoarea
în Egiptul faraonic,
Nilul se învolburase
și o purtase pe Isis
dincolo de timp.

VI
În zări se aud acum
suntele miraculoase
ale harpei lui David,
femeile torc și iar torc
și fiecare se vrea o Isis,
să aibă libertatea
de a zbura.


VII
Nedreaptă a fost puternica Isis;
s-a lăsat răpită
și-n mituri aripile ei
arzând
căzătoare
hrănesc cuvintele.

Îmbătrânește timpul – spui –
și ai vrea
să presari în nisipul tăcerii, femeie Isis,
câte un pic de nemurire.