Dacă vom citi cu atenție dialogurile din tinerețe ale lui Platon, vom afla faptul că pentru marele filosof şi estetician incipient există imitații şi imitații.
          Cu toate că Platon ar putea să spună, fără a-şi însoți neapărat afirmația cu un atribut calificativ, că poezia şi pictura sunt prin însăşi natura lor imitații, contextul va demonstra de obicei faptul că imitația este, la urma urmei, un termen larg, iar artele care-l interesează în mod special pe criticul picturii iluzioniste a umbrelor, nu alcătuiesc decât o subgrupă în cadrul lui.
          În dialogurile târzii, dar mai ales în SOFISTUL, problema subâmpărțirii logice,  corecte a conceptului de "imitație" este abordată la modul explicit, în sensul că ideile mai vechi asupra acestui subiect sunt revăzute şi aranjate aici cu o foarte mare grijă. Astfel, la sfârşitul SOFISTULUI, ni se oferă un fel de scuză pentru lipsa de până atunci a unei asemenea clasificări ştiințifice stricte a acestui termen.
          "Unde putem găsi oare un nume", întreabă vorbitorul principal din "dialogul" sus amintit, pentru specia ultimă în această împărțire a artei şi imitației? Adăugând apoi următoarele: "Fără îndoială e greu de găsit unul, fiindcă cei vechi sufereau, după cât se pare, de o anumită lene şi lipsă de discernământ cu privire clasificare, urmare fiind o gravă insuficiență de denumiri"(SOFISTUL, 267d, Apud F. M. Cornford, PLATO'S THEORY OF KNOWLEDGE, Harcourt, Brace 1935, pp. 329- 330).

          Lenea despre care se face vorbire aici este înfrântă acum, iar printr-un discurs exact şi plin de pedanterie, dar şi de umor, ni se arată locul ocupat de pictorii imitativi printre celelalte tipuri de imitatori.
          Procesul de divizare şi subdivizare, în măsura în care ne poate interesa, se desfăşoară acum în linia următoare, coform căreia, creatorul divin produce două categorii de lucruri: lucruri reale (animale, plante, pământ, aer, foc şi apă), iar în al doilea rând, reproduceri ale acestor lucruri originale (imagini onirice), "...iar la lumina zilei, toate acele aparențe de obârşie naturală pe care le numim umbră, când în calea lumini stau pete întunecate"(Ibid.,226b; trad. Cornford, op. cit., p. 327), sau reflexe, atunci când apar pe suprafețe strălucitoare şi lustruite.
          Acestor două produse divine le corespund două garnituri de produse omeneşti: lucruri reale (exeplu casele), şi în al doilea rând, imaginea acestor artefacte (o pictură înfățişând o casă), "ca şi cum ar fi un vis făurit de mâna  omului pentru ochii treji "(Ibid, p. 328).
          Cea de-a doua clasă de produse omeneşti este şi ea subdivizată, în imagini care sunt asemănătoare şi în imagini care doar par a fi asemănătoare.
          Primul grup cuprinde copiile fidele ale originalelor, iar al doilea grup cuprinde "fantasmele în care stă la pândă o anumită falsitate".
           Referitor la modul în care Platon aplică această divizare la pictură, trebuie să menționăm faptul că el se referă în primul rând la un fel de pictură care reprezintă o imitație reuşită a originalului, căruia îi coresponde în lungime, lățime, adâncime şi culoare, chiar dacă în calitatea ei de "imitație" ține de o ordine aparte a existenței, iar în al doiea rând, la numeroasele reprezentări parțiale şi deformate ale originalului.
          Pe Platon îl interesează acum această categorie a simulacrului sau a fantasmei deoarece ea ne duce spre gândirea sofiştilor, care gândire ne arată că ar fi vorba despre o făurire fantastică, mai de grabă,  decât cea cu adevărat asemănătoare.
          Pe măsură ce bifurcarea logică avansează, producerea simulacrelor cunoaşte o nouă subdivizare; în timp ce producerea de imaginii cu adevărat asemănătoare e lăsată în suspensie. Astfel, "fantasmele" pot fi realizate, fie cu ajutorul uneltelor, (sculptură si pictură), fie prin interpretare umană, adică prin mimare. Mimul uman este şi el de două felurite. Fie un actor deliberat, cu deplină înțelegere a rolului său, fie un pretendent la caracterul pe care-l  propune. În momentul în care pretenția la acest caracter este nesinceră, îl vedem pe sofist, iar în imediata lui apropiere îl avem pe demagog.
          Ceva mai înainte, în conversație,(SOFISTUL, 236), vorbitorul principal se referea la fenomenul pe atunci obişnuit al distorsionării figurilor mari de dragul efectului.
          În felul acesta, adaptarea compoziției la un punc de vedere anumit, filosoful o numeşte părăsire a adevărului şi recurgere la o artă fantastică.
          Cu siguranță că Platon, după cum se poate deduce de aici, ar fi luat partea lui Alcamenes, împotrivindu-se lui Fidias în concursul pe care, spune legenda, l-a câştigat Fidias, pentru că a ținut seama de distanța până la privitorul statuii sale în momentul când aceasta avea să fie instalată. Alcamenes, cel care a pierdut concursul, şi-a sculptat statuia conform principiilor susținute de Platon, fiind atent doar la exactitatea matematică, indiferent față de orice punct de vedere.