Sunetele calde ale violoncelului sunt răvăşitoare. Amelia parcă  s-a îngemănat cu instrumentul. Când studiază, nimic nu o mai poate despărţi de violoncelul care îi este cel mai bun prieten, cel mai iubit refugiu de când Cezar nu mai este lângă ea. Muzica ce odinioară i-a unit, acum i-a despărţit. Amelia se pregăteşte pentru concertul programat de multă vreme. Din când în când îşi verifică acurateţea sunetelor cu ajutorul bătrânei pianine. Repertoriul a fost ales special, mulat pe sufletul ei din care simte nevoia să scoată toată durerea adunată de câteva luni încoace. Concertul de Elgar. Încă nu s-a hotărât la un ancore.
- Amelia, nu vii la masă? se aude o voce autoritară de la bucătărie
- Nu, mamă, mai târziu. Să termin ce mi-am propus pentru azi.
Fata se îndreaptă către pick-up. Jacqueline du Pre este modelul spre care tinde ca interpretare. Vrea să ajungă aproape de execuţia ei perfectă. Reporneşte concertul la pasajele dificile.
- Hai, Amelia, că se răceşte pizza!

Fata, iritată, opreşte muzica. Deodată, sună telefonul. Aleargă surescitată să ridice prima receptorul, înainte ca mama să ajungă la celălalt aparat telefonic .
- Cezar, ce bine îmi pare că te aud! N-ai mai dat niciun semn de  viaţă! Când vii? Cum rămâne cu noi ?
- Când ai plecat, nu te-ai gândit prea mult la asta! Într-un fel, chiar tu ai luat o decizie. Ţi-ai urmat cariera, opţiunile artistice. Ce să fac în capitală, ofiţer de vânători de munte? Ce viitor vom avea noi doi? Nu mi-ai răspuns la nicio scrisoare! La telefon nu te găsesc deloc! Rămas bun!
- Cezar! Ce-s prostiile astea? Dacă chiar ai dori să fim împreună, ai găsi o soluţie! Despre ce scrisori vorbeşti? Cezar!
Bărbatul îi închide nervos telefonul. Amelia este obişnuită cu reacţiile lui. Poate şi de asta îl iubeşte atât de mult.. Decizia lui a lovit-o direct în inimă.
- Iar te-a sunat individul? Ţi-am spus că nu este omul potrivit  pentru tine!
Mama Ameliei ascultase totul de la celălalt fir. Of, dacă ar fi ajuns la timp de la bucătărie, i-ar fi închis imediat, ca Cezar să n-o mai tulbure. I-a spus asta răspicat, când a sunat de-atâtea ori şi nu a vorbit. Noroc că i-a luat scrisorile, înainte ca Amelia să le vadă. Atât ar mai fi trebuit…Câtă insistenţă, în condiţiile în care nu este dorit de ginere, ştie foarte bine. Şi nici Amelia n-a fost acceptată în familia lui.
Duseseră o muncă acerbă de lămurire. Fusese consiliu de familie. Amelia s-a schimbat radical de când a plecat de-acasă. Au convins-o atât de greu să vină în Bucureşti, la concurs.
- De ce să vin? Ce dacă s-a ivit un post? Şi aici îmi fac meseria, e un oraş frumos, turistic!
- Amelia, înţelege! Concertele adevărate nu sunt în provincie.  Acolo te iroseşti ca artist. Tu ai drumul tău, vino şi dă concurs! Omul, pe care crezi că-l iubeşti, nu este la nivelul tău! Tu ai o carieră, studii universitare! El e un ofiţeraş! Dacă îl dă afară din armată, ce ştie să facă? Ce viaţă veţi avea?
- Mamă, după atâţia ani de relaţie, tu crezi că mi se pare că-l iubesc? Asta crezi tu? Cezar e un bărbat deştept. Crezi că nu e în stare să facă şi altceva?
Acum este în locul mult visat, încă din copilărie. Dar cu ce preţ?  De ce trebuie să plătim mereu un preţ? Oh,  de-ar fi avut puterea să spună răspicat ce îşi doreşte de la  viaţă… Că priorităţile se mai pot schimba pe parcurs. Nu a putut face asta! Nu-şi supărase niciodată părinţii. Muncitoare şi docilă, de mică se înregimentase în efortul ei,să nu-i dezamăgească. Simţise mereu o frică, aproape bolnăvicioasă, la fiecare audiţie, la fiecare examen. Jena faţă de familie, mai  ales faţă de mamă, care visa să se realizeze prin ea…
Amelia are inima zdrobită. A simţit de ceva vreme că inevitabilul se va produce. Şi iată că momentul dureros a sosit. Va putea trece  peste asta? Se aşeză pe pat, să-şi limpezească gândurile. Cezar a spus că  i-a trimis scrisori.. Care scrisori? Îi este silă să întrebe…
Privi indelung camera copilăriei şi a devenirii ei. Ce mai caută aici? A trebuit doar să ofere, dar ce primeşte? Toţi iau decizii pentru  ea, omiţând s-o întrebe ce-şi doreşte. Închise ochii. În minte începu să se deruleze tot filmul întâlnirii  lor. Fusese frumos, un love story adevărat. Pleoapele i se umeziră instant…O durere difuză îi acapară corpul…Se simte prinsă ca într-o menghine, fără scăpare.
 Ah..Cezar…Iubirea vieţii ei…

Întâlnirea este la fel de vie-n minte, de parcă ar fi fost ieri. Ploua mărunt. Concertul se sfârşise. Fusese o reprezentaţie dificilă şi cam anostă, cu public puţin dar avizat. Amelia se îndreptase gînditoare către vestiar, să-şi lase ţinuta de concert în dulapul personal. Avea un sentiment bizar…inexplicabil. După ce aşeză fusta de catifea neagră pe umeraşul special, privi cu atenţie bluza care trebuia dusă la curăţătorie. După o cercetare mai atentă, chiar se gândea să-şi cumpere alta, mai frumoasă. Încuie instrumentul în dulap apoi se îmbrăcă şi coborî. Când să iasă, aerul rece o izbi în faţă. Din  umbră, se apropie de ea un bărbat. Înalt, elegant, cu aspect impunător.
- Sărut mâna! Îmi permiteţi?
- Bună seara! Ne cunoaştem? îi răspunse ea, parcă în defensivă. Instant se făcu precum un arici.
- Nu! Dar aş dori să ne cunoaştem!
Bărbatul îi întinse o scrisoare. Apoi îi spuse “ Sărut mâna” şi  dispăru în noapte.
Ce-a fost asta? Amelia grăbi pasul, să prindă troleibuzul. Apoi, mai mult în fugă, ajunse la garsonieră. Scoase furibundă scrisoarea din geantă şi o deschise.
“Stimată  domnisoară,
De ceva vreme sunt fascinat de dumneata. Îmi place muzica simfonică, dar, recunosc, mi-am luat abonament la teatru special ca să te văd. Iartă-mi, te rog, tonul familiar dar, pentru mine, de atâtea luni de când vin la concerte, îmi pari atât de aproape. Şi totuşi atât de departe. Mă numesc Cezar. Sunt ofiţer la unitatea militară din oraş. Îmi  doresc foarte mult să ne cunoaştem. Dacă răspunsul este afirmativ, acesta este numărul meu de telefon. Aştept cu nerăbdare apelul. Sărut-mâna!”
Rămase încremenită. Extraordinar! Nu păţise niciodată aşa ceva. Viaţa ei se rezumase doar la muncă. Nu se uitase nici în stânga,  nici în dreapta. Se uită la ceas. Ora zece. Prea târziu să meargă la cabina telefonică…Era agitată şi emoţionată. Bărbatul, ce tocmai îi înmânase  scrisoarea, deja îi invadase somnul.Care somn? Îi dispăruse.

Prima întâlnire, de fapt a doua, o revelaţie. La o terasă, cu mese pe trotuar. Când s-au privit au fost străfulgeraţi. Unii spun dragoste la prima vedere…Alţii spun chimie…Totul s-a desfăşurat atât de firesc, ca între doi oameni care se plac cu adevărat. Ea, fără experienţă, fusese din prima clipă fascinată de el. De masculinitatea lui, de felul organizat şi riguros. Apoi, cu timpul, constatase că este primul om care o asculta, ţinând cont şi de dorinţele ei. Îi era şi tată şi iubit. Era totul…
Cezar întâlnise în sfârşit femeia mult visată. Avusese multe  prietene, toate doritoare de a conduce în relaţie, de a avea ultimul cuvânt. Amelia era calmă, veselă, iubitoare, fără  pretenţii de hegemonie.
Cu toate că şi-au dorit să locuiască împreună, familia lui s-a  opus. Unde să plece de acasă? La ea? Cine e fata asta? Dar  părinţii ei? De ce condiţie sunt? El, ofiţer cu stare, să se încurce cu o muziciană? Scârţa, scârţa pe strune, apoi turnee, timp în care va sta singur. De unde va şti ce face ea, plecată departe? Artiştii au viaţa lor! Asta auzea în fiecare zi, ca picătura de otravă.
I-a spus “ Rămas bun!” Îl cunoaşte atât de bine. Fiecare vorbă a lui este categorică, fără putinţă de schimbare. Meseria de militar l-a transformat în bărbatul dur, cu care nu e bine să te joci. În ultima vreme l-a simţit înstrăinat de ea.

Nu mai are lacrimi. Au secat. Mai poate schimba ceva? De câteva luni, de când nu mai sunt împreună, suferă ca un câine. Mai spera într-o întoarcere, până la acest telefon fatidic.
Totul s-a terminat! Definitiv! Priveşte receptorul de parcă ar semăna cu-o armă, ce tocmai o lovise năpraznic în moalele capului.
Brusc, Amelia se ridică de pe pat ca teleghidată. Privirea i se lipeşte de violoncel. Îl urăşte pătimaş, ca pe duşmanul ei de moarte.
Exact ca un robot, programat să execute ce trebuie, deschide fereastra şi urcă pe fotoliu, senină.
- Iartă-mă, Doamne!
Păşeşte pe marginea ferestrei şi, fără să clipească, se aruncă în gol, de la etajul opt. Vecinii de la parter au tresărit speriaţi la auzul bufniturii.

În faţa blocului, câţiva locatari stau pe bancă la discuţii.
- Cum a putut, vecine, să facă una ca asta? Spune şi dumneata, se cade înmormântare fără preot?
- Normal, cel de la parohie a refuzat să slujească, pentru că e  sinucigaşă!
- Auzi, dumneata, să te omori din dragoste! Dar ce, vecină? Se  terminaseră toti bărbaţii de pe pământ? Eu zic că cine se omoară dă dovadă de laşitate!
- Ce-o fi fost în sufletul ei…N-o mai judecaţi… Credeţi că e uşor? Să te urci pe marginea ferestrei şi apoi să te arunci în  gol? Eu cred că i-a trebuit mult curaj! Decizie tăioasă, calculată!
- Dacă ar fi mers la slujbe, ehei, nu mai făcea astfel de prostie.  Numai Dumnezeu are dreptul de viaţă şi de moarte asupra noastră! Trebuia să-şi ducă crucea, să meargă mai departe! Din cât am înţeles, a fost o mare artistă! Păcat de ea!
- Vecine, viaţa merge mai departe. Cu bune, cu rele…Amelia a fost o fată prea sensibilă pentru această lume. A despicat firul în  patru, străduindu-se să înţeleagă ce se-ntâmplă şi s-a lăsat  pradă sentimentelor scăpate de sub control…
- Dumnezeu s-o odihnească!
- Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească!