Primul lucru care-mi vine-n minte, gândind retrospectiv, acum, după ce lansarea cărții a avut loc deja, e reacția pe care am avut-o aflând de la autor, Valentin Florea – eu fiind corectorul – titlul pe care voia să-l dea cărții, titlu pe care, cartea fiind în fază finală, nu-l avea încă: Regăsire în ceruri... (punctele de suspensie îmi aparțin). Cum, am exclamat, îmbâcsită, aș putea spune, de cărțile de ficțiune pe care le „pieptăn” și „fardez” astăzi, dar nu poți să anunți din titlu ce se va întâmpla în final, asta nu se..., pentru ca tot eu să mă repliez imediat. Nu era o carte de ficțiune obișnuită ceea ce tocmai terminasem, deși autorul însuși afirmă astfel în Cuvânt înainte (Încerc, cu bucuria nestăvilită, să vă împărtășesc câte ceva despre esența și mesajul acestei nuvele, în mare parte ea fiind o ficțiune, cu mici inserări din fapte reale...).
Având în jur de o sută de pagini cu totul, volumul este mai degrabă o nuvelă decât micro- sau miniroman – dar câtă sensibilitate, câtă durere, câtă patimă, de-o parte și de alta a majorității personajelor în cele câteva zeci de pagini!
Cartea este interesant construită, ea având, în afară de prefață și bibliografie, trei părți și un epilog.

Prefața (Realismul unei ficțiuni) este semnată de Liliana Popa, istoric de artă, care a avut și bucuria descoperirii acestei mici bijuterii literare, Cuvântul înainte – cum am precizat deja, de autor, iar restul pare, intrând în lectură, pur și simplu transcrierea unui jurnal de demult. Persoana I, timpul prezent, evenimentele la care participă și impresiile lăsate de acestea asupra lui sunt „transmise” parcă în direct, cititorului nerămânându-i de făcut decât să apese pe play și să privească – atât de plastic este totul înfățișat.
Povestea începe idilic, cu crâmpeie din cotidianul lui Dumitru, care nu era chiar sărac, dar nici atât de bogat încât să poată anula în vreun fel tragica soartă ce-l aștepta și căreia nu ar fi avut cum să se opună în mod normal – ceea ce nici nu s-a întâmplat. Nu în elementul spectaculos este valoarea acestei cărți, ci din contră – în surprinderea obișnuitului. Și transpunerea lui, ce-i drept, deoarece din idilic autorul ne aruncă direct în dramatic, pentru că urmează deportarea... Deși autoritățile vorbesc de necesitatea curățării satelor şi orașelor de populația romă săracă, fără ocupație sau meserie, fără avere şi fără posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, de cei care trăiau din furt şi cerșit, spune raportul Comisiei Elie Wiesel, iar Dumitru nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii.
Ei bine, parcă abia în acest moment conștientizăm că Dumitru este rom și că în fluiditatea poveștii se ascunde un mesaj puternic, foarte puternic, venind din străbuni (ai lor, ai noștri, ai tuturor) și rămânând valabil și azi. Nuvela este, așadar, povestea deportării unuia dintre cei aproximativ 25.000 de romi deportați de guvernul condus de Antonescu în 1942-1943 pe teritoriul aflat între Nistru și Bug (eroul nostru ajunge pe o insulă al cărei nume nu ne este spus, pentru că nu se dau date exacte, istorice, ci numai trăiri). Dintre aceștia, în jur de 11.000 nu au mai supraviețuit, din cauza foamei, a bolilor și a frigului pe timpul iernii, ne informează Europa liberă (Ovidiu Cornea, august, 2022). Dumitru a fost unul dintre supraviețuitori, iar supraviețuirea i-a devenit cea mai grea povară atunci când a fost sigur că dintre ai lui (familia, respectiv soția și cele două fete, fusese și ea scoasă din casă, iar toată averea confiscată) nu a mai rămas nimeni în viață. Nici măcar restituirea foarte târzie a casei nu a mai adus vreun fior într-un suflet atât de încercat.
Despre holocaustul romilor se știe mult mai puţin decât despre cel al evreilor, în ale cărui detalii îngrozitoare mă opresc să intru acum, fie și cât să privesc printr-o ușă întredeschisă, care nu se va închide curând, înțepenită fiind în rugina sângelui vărsat aiurea. Am să spun, în schimb, la nivel de bază a informației, câteva cuvinte despre cel al romilor, deoarece este adesea dat la o parte, din varii motive: pentru că nu au fost supuși unei politici directe de exterminare (nu la noi, dar la Auschwitz, de pildă, pare că s-au găsit urmele a 19.000 de astfel de crime), ci „doar” deportați; pentru că numărul lor a fost mai redus, deși fenomenul s-a petrecut la nivel mondial; pentru că în însăși comunitatea romă nu se vorbește despre așa ceva – sau se vorbește în șoaptă, după prea multe surse ca să mai fie citate aici – deoarece e rușine, întipărindu-se în mentalitatea colectivă ideea că cei deportați ar fi fost în exclusivitate pleava societății. Și, nu în ultimul rând, pentru că relațiile între români și romi sunt așa cum sunt, deși mulți romi sunt români „cu acte” și oameni de soi sau de bază, iar mulți români se poartă țigănește, ca să folosesc un termen denaturat până la a deveni peiorativ. Ce se uită întotdeauna – și cartea, cred eu, tocmai asta vrea să ne (re)amintească – e că frumusețea, acolo unde e, ca și suferința, nu are o culoare sau alta a pielii sau a ochilor și nici limbaj specific. Ele, frumusețea și suferința, sunt universale și, ca s-o trăim pe prima și să o dăm uitării pe a doua, trebuie să fim doar atât: oameni.
Dacă partea I este ruperea de familie și de casă, partea a doua este suferința pură, îndurată de Dumitru sub talpa nemților. Nu voi intra nici aici în amănunte – consemnez doar mica, dar copleșitoarea scenă în care neamțul își bate joc de Dumitru, cu acel repetitiv Cântă-mi, cioară, pentru ca, atunci când Dumitru nu are încotro și-i face pe plac, să-și bată joc mai abitir de el. Iar suferința morală îndurată în urma batjocurii se dovedește pentru personajul principal – oare de ce nu ne miră? – mai cruntă decât cea fizică.
În a treia și ultima parte, care e și cea mai scurtă, lucrurile se complică, în sensul că povestea merge rapid spre un final anunțat, dar din punctul de vedere al mai multor personaje, care devin, pe rând, narator. Întâi e vocea autorului însuși, care face un sumar de două pagini al imaginii societății noastre de după 1989, în care va intra în scenă a doua voce – ziaristul Vasile Mateescu, care îl cunoaşte pe bătrânul și zdrențărosul Dumitru, om al străzii singuratic, iar între ei se va naște o prietenie ciudată, care îl va ajuta pe cel din urmă să-și recupereze casa, iar pe primul să nu-și piardă slujba, având un asemenea „subiect” (sigur, legătura care se creează între ei trece bariera intereselor momentane). A treia voce e din nou a lui Dumitru, revenit acum într-o poziție socială aproape inițială, dar în care nu mai avea pe nimeni din familie alături, prin urmare nici ce aștepta de la viață. Iar ultimul narator este din nou autorul, care încheie – nu știu dacă surprinzător sau nu, dar, în orice caz, reușit – nuvela cu o știre neutră de ziar.
Implicațiile cărții sunt și altele. Din când în când, rar, un citat din Biblie la locul potrivit ne duce cu gândul la studiile teologice ale autorului, fără ca faptul să intervină totuși deranjant (ba chiar o face delicat) în structura cărții. Dumitru însuși nu este un bisericos, ci doar un om cu o puternică credință interioară. Bine dozate, aceste citate fac doar trimiteri..., iar cine are urechi de auzit să audă (Matei 11:15 – ultimul citat îmi aparține).
Iar un personaj laitmotiv, care pe mine, cel puțin, m-a impresionat mult și care revine în toate cele trei părți ale cărții, deși nu este unul și același, este câinele Bruno. Un câine Bruno avea Dumitru la casa lui, atunci când a fost smuls din sânul familiei și împrăștiați toți în cele patru zări, spre a se regăsi numai în ceruri; Bruno l-a botezat Dumitru și pe câinele apărut sporadic pe insula unde a fost surghiunit; Bruno avea să fie numit și cățelul care l-a însoțit în peregrinările de om al străzii și apoi de om cu domiciliu stabil. Bruno este simbolul statorniciei spre care tindem cu toții într-o lume atât de nestatornică și mai este și dovada iubirii pentru necuvântătoarele care sunt adesea mai umane decât oamenii ca atare.
Epilogul din final nu se referă la poveste (aceasta terminându-se odată cu partea a III-a), ci este un fel de cuvânt după, o încercare sumară de explicație a nuvelei, de către autor, dintr-un punct de vedere inedit: cel al logoterapiei lui Frankl, despre care nu voi spune mai mult, pentru că pur și simplu sunt în necunoștință de cauză, iar informațiile nu sunt nici ele substanțiale, ci mai degrabă un preambul al, poate, celor care vor urma.
Ficțiune sau nu, nuvela merită a depăși granițele comunității pentru care a fost scrisă. Ea se dovedește a fi tulburătoare, iar mesajul persistent: să fim oameni în orice împrejurare și cu oricine, pentru a nu mai ajunge unde am fost deja și știm că a fost rău.