Când mă gândesc la tinerețea mea, petrecută la poalele Munților Carpați, o asemuiesc cu ce se petrecea într-un stup ca cel pe care îl aducea deseori la noi în curte moș Anghel, prietenul cel mai bun al bunicului. Erau prieteni de când fuseseră împreună în armată, fiind combatanți și colegi de front în Primul Război Mondial.
    Tânărul Bujor privea spre grupurile de oameni grăbiți care se foiau pe străzile orașului, în acea dimineață de primăvară târzie, și cei din amintirea sa păreau ca albinele, ducând întruna și necontenit gândurile, trăirile și cunoștințele lor, îmbogățindu-i sufletul.
    Se împrietenise cu Petre Bulumac, căruia-i cumpăra de la birtul din colțul străzii câte-o țuică. Îi era drag, pentru că semăna cu bunicul său, Ion. Bărbatul, la fel de uscățiv ca bunicul, curățel și mereu îngrijit, cu haine scrobite, părea mărunțel și mai slăbuț, ca un băiețandru care se îmbrăcase, cu totul întâmplător, în haine de moșneag. Fața îi era arsă de soarele de munte, iar ochii săi încercănați, dar luminoși, priveau precum un vultur din înaltul cerului înainte de atac. Fruntea lată era acoperită de un păr creț, încurcat, cu perciunii cârlionțați și strălucitori.

De cum începea a vorbi, părea că spune o poezie, grăită cu blândețe, deși celor din jur li se părea că bătrânul își bate joc de toată lumea, cu toate că se adresa elegant și cuviincios.
    ― Măi, Bulumac, tu ai luptat sub ordinele generalului Racoviță?
    ― Niculae, întrebarea ta ar fi trebuit să înceapă cu domnule Bulumac, că n-am păscut boii împreună, măi, cioban de pe Valea Zănoagei! îl înfruntă, zâmbind ironic, Petre.
    ― Te rog să mă ierți, domnule căpitan, așa este, dar m-a luat gura pe dinainte.
― Da, am luptat și sub ordinele sale, înainte de Tratatul de Armistițiu de la Cairo.
― Știi că generalul era din Șercaia, după mamă, iar bunicul său a fost primar în Poiana Zănoaga, unde este înmormântat, se gudură Niculae Bucșan pe lângă fostul ofițer.
Cu oarecare sfială, Bucșan se așeză la o masă, alături de ofițerul care părea un om bun și vesel. Venea des la birtul din colțul străzii, în marginea satului Peștera. Ochii săi se tulburau și privirea încremenea ca la mort, ascultând atent, așezat lângă părintele Bujor din Liești.
― Condițiile au fost discutate de trimisul regelui, dar nu a făcut niciun act scris și, astfel, rușii au înțeles acest tratat ca o capitulare, îl puse Petre la curent cu evenimentele de la 23 august 1944, când el se afla în apropierea graniței rusești.
― Lucrul ăsta a făcut mult rău armatei, nu-i așa, domnule căpitan?
― La ordinul dat de general, care era comandantul trupelor operative pe front, unitățile  române s-au prezentat unităților sovietice, punându-se la dispoziția lor ca aliați. Numai că forțele rusești au încercuit pe români și i-au dezarmat, considerându-i prizonieri.
― Dar cum se poate așa, măi taică, zise Nelu Vătafu, rănit în timpul luptelor din Primul Război Mondial, pe când trăgea sticla de bere la piept, de parcă dorea să o încălzească.
― În perioada dintre 24 august și 10 septembrie, profitând de confuzia creată, dar și de buna-credință a comandanților noștri, Armata Roșie a luat prizonieri de război peste 150 000 de ostași ai armatei noastre, care au fost trimiși în Siberia, rosti cu supărare cel care suferise afronturi din partea rușilor până când a fost lăsat la vatră.
― Ce bandiți rușii, nea Petre, ai dracu’ nemernici, rosti Mircea Opriș, un tinerel care se apucase de alpinism alături de un vecin al căpitanului.
― Din cauza asta nu ai mers tu la Armata Brașov, că-s militari, nu-i așa? îl luă peste picior prietenul său, popa Vasile Bujor, trimis de vără-su să-l cheme la cosit.
― Tu de unde dracu’ ai apărut, măi popo? Nu vrei un șpriț? îl gratulă căpitanul.
― Dacă mă cinstești dumneata, nea Petre, aș cam bea! zise micuțul Bujor.
― Dar anglo-americanii n-au zis nimic la mojicia rușilor, domnule Bulumac?
― Moscova obținuse, prin confuzia creată de înșelătoria de la Cairo, capitularea fără condiții a României, iar acest lucru a fost posibil cu acordul tacit al anglo-americanilor, care în acest mod au oferit un mandat în alb Moscovei, pentru influența lor în Germania.
― Dar ei au luptat contra nemților, domnule? se amestecă vitejește Opriș.
― Mirciulică, dragul meu, rușii nu au luptat nicio clipă cu nemții, pentru că aceștia fuseseră dezarmați de trupele românești până la sosirea lor. Ultimele bătălii ale rezistenței germane de la București și Ploiești fuseseră încheiate cu o zi înainte ca aceștia să pătrundă în oraș ca o hoardă, scoasă din minți de plăcerea jafului și al vărsării de sânge.
― Din cauza asta sunt munții noștri plini de partizani, domnule căpitan, se amestecă doctorul veterinar Marga, de curând sosit în cătunul de la poalele Pietrei Craiului.
― Sunt patrioții care și-au pierdut familiile din cauza războiului și văd că politicienii au acceptat dominația bolșevică, asta-i realitatea! rosti fostul căpitan, care dorea să ajungă cabanier la Padina, socrul său fiind țapinar pe Valea Grohotișului, către Șaua Strunga.
― Cumnatul unui văr de-al meu, Gheorghe Fotino, a fost parte din delegația română care a făcut deplasarea la Moscova, iar rușii i-au ținut închiși, ca la pușcărie, vreme de 15 zile. Delegația a stat într-un hotel păzit de armată zi și noapte, dragii mei, rosti veterinarul.
― Păi, de ce au stat acolo atâta vreme? se interesă proprietarul birtului.
― Trebuiau să se alăture celor doi negociatori veniți de la Cairo, zise căpitanul.
― Ce nație împuțită sunt rușii ăștia, frate! sări Săndel Jilavu, cârciumarul.
― Întotdeauna au avut o atitudine de curvari, domnilor, se amestecă Bucșan.
― Cum cei doi negociatori ai României veneau de la Cairo către Moscova cu delegația condusă de aghiotantul lui Molotov, rușii i-au dus pe ai noștri întâi la Odessa, unde i-au ținut două zile, apoi au plecat cu un tren personal, cinci zile, până la Moscova.
― Cred că special au procedat așa, domnule căpitan, nu? îl descusu Bucșan.
― Taci dracu’ din gură, Niculae, nu mai întrerupe, ascultă! îl certă cârciumarul.
― Delegația României, ajunsă după două săptămâni pentru semnarea Armistițiului, nu avea voie să telefoneze în țară; rușii i-au condus la Ministerul Afacerilor Externe, unde le-au dat celor șase delegați ai României textul Armistițiului, să-l studieze 24 de ore.
― Ce câini, frate, așa se fac înțelegerile între state? se revoltă Săndel de dincolo de tejgheaua barului, unde stătea și asculta în timp ce ștergea pahare.
― De ce nu au sunat la București, domnule Petre?
― Nu au avut permisiunea de a suna acasă, spunându-li-se că au fost trimiși cu puteri depline și trebuie să semneze pe loc.
― Strategii din astea de forță au încercat mereu rușii, domnule, rosti consternat doctorul veterinar, care îi ceru o bere cârciumarului Săndel Jilavu, ce venise de la castrarea a trei porci.
― Prințul Știrbey a fost cel care a comentat decizia rușilor și a cerut o întrevedere cu Molotov, solicitându-i expres să vorbească la București cu regele… A primit acceptul, dar cei de la București, crezând că astfel se pune capăt regimului de teroare din țară, au permis să fie semnat Armistițiul în orice condiții.
― Eu știu de la un prieten din Buftea, veterinar la Palatul Știrbey, că prințul s-a opus formei inițiale prezentate de ruși, așa-i, domnule Bulumac?
― Da, așa este, domnule doctor. Știrbey s-a opus, dar Molotov a fost ferm și a spus supărat: Acesta este textul definitiv, niciun amendament nu este admis, orice opunere n-ar avea alt rezultat decât să înrăutățească soarta României. Asta am citit noi la unitate în 1947, într-o broșură apărută prin ’46, la Conferința de la Paris, încheie căpitanul.
Era deja aproape de prânz, iar căldura zilei toride de iunie dogorea caldarâmul încins, în sătucul din sudul masivului Piatra Craiului. Câteva familii boierești avuseseră conacele aproape de Castelul Bran, reședința regală din zona de graniță a fostelor provincii române, și, pentru o bună perioadă de timp, aduseseră prosperitate în Țara Bârsei. Drumurile vechi ale contrabandiștilor ardeleni duceau peste vârfurile calcaroase ale muntelui, către malul lacului Pecineagu, pe albia Dâmboviței. Sătucul era locuit, mai tot timpul anului, de descendenții familiilor de ciobani și culegători de fructe de pădure, cei care alimentau piețele din Brașov.
― Ce ți-e și cu istoria asta, domnule doctor! se miră Bucșan, îngândurat.
― Istoria, de multe ori, o face clasa politică, iar politicienii sunt numai pentru ei, continuă veterinarul, privind către bietul țapinar care dorea să-și depășească condiția.
― Politica asta-i cucoană mare! continuă bietul Niculae, zâmbind.
― Știi tu vorba aia, măi vecine: Politica, ești curvă mare! îl irită cârciumarul, servindu-l pe Opriș cu un al doilea sirop de mure.
― Cum, bre, domnʼ Săndel, cum îmi zici, bre, așa? se precipită țapinarul.
― Băi, Nicule taică, după ce că nu ești bun de nimic, te mai caci și-n drum, măi băiete! îl luă la rost Vătafu, un invalid de război, în timp ce toți cei din cârciumă izbucniră în râs, iar bietul Niculae plăti și plecă valvârtej din bodega de la marginea satului.
― Ce ți-a venit, măi nea Vătafule, de l-ai făcut praf? întrebă Mircea, care nu-l avea la inimă pe Niculae, pentru că în timpul iernii îl înjura când trecea cu schiurile pe terenul său, unde zăpada ținea mai multă vreme.
― Mai dă-l în mă-sa de neam prost! Ăsta a necinstit pe o vară de-a mea, după război, când eu eram în spital, operat să-mi scoată schijele, apoi, de frică, a plecat la pădure doi ani.
― Nea Nelu, are minte-ngustă și aere de om deștept, dar se pare că e prost de bubuie; are un nepot care-l înjură zi de zi, când mergem în turele de vară, în Bucegi.
― Chiar așa, măi Oprișule, cred că de Bulmez vorbești tu, nu-i așa?
― Da, domnule doctor, de Nicu este vorba, colegul și prietenul meu. Iar eu l-am dus la echipa Dinamo Brașov, rosti cu fală tânărul alpinist, care îl ajuta mai mereu pe doctorul Ion Marga. Nevasta acestuia fusese profesoara sa de română și dirigintă la Zărnești, unde studiase în școala primară, căci locuia la bunică-sa, în apropiere de cârciuma lui Jilavu.
În curtea birtului din cătunul de la poala munților, Mircea privea frunzele late și ușor pălite de soarele verii, din dudul cu o coroană mare și umbroasă, unde se adăpostea un stol de grauri zgomotoşi. De nicăieri, apăru profesoara lui, Maria Marga, și-l rugă, zâmbind:
― Mircea, dragul mamii, mergi după Doina pe stradă și spune-i să vină acasă!
― Da, tanti Maria, acuma plec, merg de îndată! strigă vesel flăcăul, zâmbind.
― Vezi să nu te pierzi și tu în negura serii, vorba lui Eminescu! adăugă doctorul.
― Nicidecum, domnule Marga, acum o aduc pe Doina acasă!
Peste un timp, Mircea Opriș și fiica cea mare a cârciumarului intrară în birt, discutând de zor despre ce aveau de făcut. Fata dorea să meargă în Piatra Craiului, la cățărat.
Era timpul culesului cireșelor și se zăreau pe alocuri, prin sticla ferestrelor, fructele atârnând grele, în ciorchine roșii, pe ramurile aplecate până la pământ sub greutatea lor.
Adesea cârciumarul, și el fost alpinist, organiza concursuri de cățărare, cum ar fi o tură până la cabana Plaiul Foii, trecând peste Colții Calului, sau un traseu până la refugiul Diana. Dar și alte întreceri – cine curăță cartofii mai frumos și mai repede, cine mătură mai bine prin camerele casei –  care le distrăgeau atenția copiilor, le umpleau timpul și mai ales îi pregăteau în joacă pentru nevoile și greutățile vieții, în acele vremuri de după război.
Fata veterinarului îl văzuse pe Mircea Opriș când pleca dimineața, cu motoreta Mobra, să prindă grupa ce urca la Moeciu de Sus prin Valea Băngăleasa. Acesta trecuse de Șaua Strunga, iar la ora 10 ajunsese în apropiere de Padina, unde se întindea o pajiște, în stânga traseului care cobora spre Peștera. Feriți de ochii curioșilor, la câteva sute de metri sub cabana din creasta Bucegilor, pe Piciorul Babelor, cei care formau grupa de tineri alpiniști au făcut, mai bine de un ceas, o tură rapidă de cățărare în Turnul Seciului.
Fiind deja aproape de amiază, povestea băiatul, au pornit la vale, mergând pe drumul întortocheat al Defileului Padinii, către colegii lor de la clubul de alpinism. Lipseau Tănase și Bulmez și un instructor de la Federația de escaladă, astfel că cei din grupul lui Mircea mergeau ușor, parcă se târau, spre Schitul Sihăstria Padinii. Acolo trăiau nouă călugări, retrași în cele mai de nepătruns adâncuri ale singurătății, în buza Defileului Padinii. Cum natura nu este atât de sălbatică precum la Bolboci, acea zonă pustie și umbroasă le dădea fiori tinerilor. Părea că îți răcește inima și dorești să te afli în orice alt loc, să scapi din umbra muntelui, să ieși din acea lume rece pe care tinerii nu prea o iubeau. La întoarcere, el se opri la fiica profesoarei.
― Doina, draga mamei, te rog, mergi cu Mircea, colegul tău, și adunați două găleți de cireșe, să fac dulceață? o întrebă mama pe un ton domol.
― Desigur, mami, acum plecăm, că Mircea este alpinist, urcă repede-n cireș.
― Să nu faceți vreo boacănă, să cădeți, fiți atenți!
― Nu vă faceți griji, doamna profesoară, rosti zâmbitor Mircea, plecând după Doina în grădină; se opriră la al doilea cireș, băiatul urcând spre vârful pomului, iar fata culegea de jos.
― Ce zici, Mircea, mă iei cu tine în Hornurile Mălăieștilor?
― Doiniță, nu ești în toate mințile, măi fată, vrei să mă omoare domnul doctor?
― Lasă, că nu te omoară pentru că mă iei… pe munte!
― Vorbești fără să gândești, pe traseul ăla și mie mi-este greu, dar ție, o fată firavă care abia te ții pe picioare, încercă băiatul să o facă să renunțe.
― Dacă nu mă iei cu tine, îi spun mamei să te lase repetent, că și așa lipsești!
― Mai bine repetent decât bătut de taică-tu, zise el coborând cu găleata de cireșe.
― Gata, ai terminat, ai umplut găleata?
― Păi, eu visez la cai verzi pe pereți, măi, fata munților? îi zise el, luându-i găleata plină doar pe un sfert cu fructe, sărind pe o cracă pentru a o umple.
Privind către Colții Calului, văzu în depărtare cum se adunau norii și se auzi înfundat bubuitul unui tunet. Un mănunchi de fulgere lumină cerul dinspre Cheile Pisicii, iar la câteva secunde se auziră zgomotele deloc prietenoase ale tunetelor. Printre crengile înțesate de cireșe pietroase, pline de zeamă rozalie, băiatul privea umbrele norilor şi urmărea mişcarea precipitată a frunzişului pomilor de lângă gardul dascălului de la biserica din sat.
― Haide, alpinista de elită, să mergem, că am umplut și găleata ta!
― Dacă nu mă iei cu tine, să știi că o pățești! îl amenință fata, în vreme ce se apropia de ușa cârciumii, în drum spre casă. Profesoara o auzi și întrebă:
― Spune-mi de ce-l ameninți, mamă, pe băiatul ăsta săritor la toate?
― Doamna profesoară, vrea să o iau cu mine în Hornurile Mălăieștilor, unde și pentru mine este periculos, dar pentru o fată de vârsta ei… este aproape imposibil.
― Cred că nu ești în toate mințile, fata mea! Hai, treci în bucătărie și curăță cireșele.
Mircea Opriș, înainte de a se apuca de treburile sale, rămase câteva clipe pe gânduri, privind la profesoara de română care-și certa fata. Cunoscuse în acea zi un succes, grație doamnei Marga, care se trăgea din doamna de onoare a reginei Maria a României, ce trăise o lungă bucată de vreme la Peleș, fiind una dintre cele mai apreciate femei din zonă.
Doamna Maria Marga preda la școala din Brașov și văzuse în bietul copil sărac un tânăr cu potențial pe care deseori îl sprijinea.
― Mircea, vino, mamă, să-ți dau pentru bunica ta o bucată de brânză și o pulpă de țap, aduse de bărbată-meu de la o fermă de la Poiana Mărului.
― Mulțumesc, doamna profesor, dar nu trebuie, nu vă deranjați!
― Măi, băiete, bunica ta a tras-o pe fiică-mea când a căzut, nebuna, de pe gard și putea să rămână strâmbă. Uite, acum vrea să devină alpinistă! Rosti femeia, în timp ce punea brânza în a doua pungă, să nu lase zer, cu ochii la Doina care spăla cireșele și rupea codițele.
― Tot am să merg eu pe munte, merg cu tata și tot merg, se răsti ea cu ciudă.
― Apăi, și tac-tu n-are minte, mai multă ca tine?
― Sigur că are, că este doctor și face bine animalele, le repară, nu? rosti supărată.
― Uite, dragul mamei, să-i mulțumești doamnei Chiva, că-i femeie bună și pricepută la multe în casa omului, încheie profesoara înmânându-i băiatului o plasă din sfoară împletită, cu cele două pachete înfășurate și în hârtie de ziar.
― Mulțumesc frumos, doamna profesoară. O zi frumoasă!