calea    Pentru Rojea Hristina Daria, poezia se substituie unui experiment existențial major. Descoperind primii fiori ai iubirii, tânăra devine conștientă de faptul că, dincolo de candoarea ei legendară, dragostea poate fi dureroasă, nedreaptă și incomodă.  Pentru a depăși suferința provocată de iubirile neîmpărtășite, tânăra înzestrată cu o dulce afinitate pentru cuvântul scris, pune în mișcare pârghiile limbajului poetic dând naștere unor poeme extraordinar de frumoase. 
    Atunci când „se așează nestingherită pe gânduri”, creatoarea de poezie reușește să construiască  un șirag de expuneri lirice atrăgătoare și generoase care se transformă în sincere și limpezi  confesiuni versificate.  Gândul ei poetic este curat iar versurile pe care le pune pe hârtie rezultă dintr-un  intens proces meditativ specific sufletelor  sensibile.
„Când însuți caldul suflet blând
se-așează stingherit pe gânduri,
ajung cândva, doar două rânduri,
versuri dulci, pământ mâncând.”


    Dulce este și gustul iubirii. În cazul tinerei, aflate în pragul maturității, dragostea poartă încă amprenta inocenței și se dezvăluie în fragilul loc al inimii, când cu o fațetă onirică și luminoasă, când cu fața ei tristă ori cu privirea încețoșată.
„Nostalgia de ieri, azi e durere.
Iubirea... ce-o credeai mângâiere
Azi e pulbere... ești singur pe stradă.” – constată cu tristețe fragila scriitoare.
    Încercând să descopere esența iubirii, Hristina Daria nu reușește să se despartă de prejudecata, smulsă din cărți și din cutumele vieții, că orice sentiment de atașament și de iubire este în primul rând enigmatic, fluid și fragil, dezechilibrându-ți gândirea și sufletul. Noroc că ea se regăsește în poezie și se reconstruiște sentimental în versuri conferind, astfel,  creației literare putere terapeutică. Daria detensionează coarda tristeții prin cântec poetic și se leagănă în hamacul melancoliei atunci când „norii, se adună peste singura ta lanternă.” Versurile îi sunt plasă de siguranță iar gândirea limpede îi devine far existențial atunci când zumzetul vieții cotidiene devine asurzitor, când oceanul decepțiilor sporește și valurile neîncrederii se intensifică nemilos.
    Atinsă de bagheta suferinței și însingurării, Daria fuge cu gândul la Eminescu, la tragicul destin al lucifericului poet și îl invocă pe marele poet vorbindu-i în cuvinte însoțite cu „lacrimi dulci”.
„Sub un tei îmbătrânit
ce coroana-i plânge
se revarsă ispitit
lacrima cea dulce.

Sub teiul ce-l cânta
cu-atâta drag și dor
pe cavoul în veci închis
frunzele lui mor.

contorsionat-ntr-un sicriu
se-ascunde un poet.
Lăsând în lume, mult pustiu,
lumină lină-n suflet.”
    Sărutul iubirilor neîmplinite este amar, palmele au mișcări stângace, privirile tremură, valsul iubirii este învolburat, universul e morocănos, jocurile sunt împiedicate, „drumurile întortocheate”. Cu toate acestea, sufletul, celei care aparține poeziei, preferă să rezoneze cu frumusețea din jur și alege să prindă în versuri roua dimineții, să se înminuneze în fața înstelatului cer și să îngenuncheze înaintea divinității. Daria ascultă de chemările pline de recunoștință ale propriei inimi, se descalță de temeri și se înfășoară în zâmbetele oamenilor care-i taie calea. Ea are nevoie de confirmări, de reflexivitatea cerului, de „visuri mărețe”, de mângâierea îngerilor. Fugind de mediocritatea lumii, se refugiază în poezie și își deșartă neliniștile sufletești în diafane versuri. Ea acceptă faptul că vorbele ei s-ar putea molipsi de juste neînțelesuri și nu ar fi întotdeauna receptate cum se cuvine, dar continuă să scrie, continuă să zboare prin fantezii lirice, fiindcă nu poate face altfel, fiindcă ritmul poetic îi este adânc fixat între minte și suflet.
    Cu privitea ațintită spre un viitor prietenos, Daria își păstrează luciditatea și face alegeri înțelepte și firești, specifice oricărui mesager al luminii și al iubirii. Alege să pășească responsabil pe cărările speranței și scrie:
„Am de gând să hoinăresc,
Am de gând să zâmbesc,
Să ofer lumii lumina mult așteptată
Să-i alung din goana întunecată.
Sunt eu, plină de iubire,
Sunt eu, care nu doarme nopți și zile
Și-aștept, să-mi văd rezultatul
Rodului meu.”
    Alege, așadar, să își schimbe atitudinea față de sine și atunci lumea se transformă o dată cu ea. Înstrăinată de reproșuri, preferă singurătatea artistului care crează poezie. „Mi-aduc idealul în poezie...” notează Daria, în timp ce așteaptă o minune din partea persoanei iubite și din partea poeziei care o renaște și îi oferă mirifica șansă de a se expune în fața lumii „altfel”, așa cum doar scriitorii o pot face. În poezie nu există imposibil : „lumina caldă, se desmiardă-n tăcere vie”, bolta cerului este mai îndrăzneață, îngerii mai atenți, cununile de trandafiri sunt veșnice și rugile mamei mai înflăcărate, inima tânjește după magice îmbrățișări iar grădinile de trandafiri nu se ofilesc niciodată.
    Aceste ar fi câteva din năzuițele Dariei, pe care tânăra le încrustează cu pricepere, în materia poemelor din cartea sa de debut.  Mersul gândului ei poetic este firesc, elegant, atrăgător. Aceasta scrie cu ușurința tinerei care are ceva de spus și, mai ales,  știe cum să spună, și devine vocea unui suflet pur care are ceva de mărturisit și știe cum să se mărturisească. Poeziile sale sunt delicate spovedanii ale tinereții care trăiește sub semnul năzuinței de împlinire prin iubire. Versurile sale se nasc, fără efort, din ecourile inimii ei înflăcărate și ale sufletului ei întinat de traumele provocate de trădările din iubire.
    Desigur, nu este ușor să ieși de prin cotloanele depresiei și ale suferinței, iar o mare parte a poeziilor din volum ilustrează zbaterile acestui proces dureros, după cum, nu este ușor să fii o femeie tânără și visătoare, sensibilă și talentată care are un întreg univers de iubire de oferit.
    Spre deosebire de alte fete de vârsta ei, Dariei i s-a prezis harul scrisului, iar cu acest talent vindecător a ieșit în lume dăruidu-ne o fermecătoare carte de versuri în paginile căreia tinerii iubitori de literatură se vor regăsi cu aspirații, îndoieli, iubiri și regrete similare, iar cititorii mai puțin tineri vor trăi nostalgia întâlnirii cu iubirile de altădată, împlinite sau nu, dar eterne mereu și uneori descântate în grai poetic.