Aceasta nu este o poveste cu zăne şi prinţi. Nici vorbă. Sunt câteva amintiri dragi despre Linda, căţeluşa noastră.
Din păcate, ea nu mai este printre noi. Făcea parte din rasa beagle, acei câini folosiţi la vânătoarea de păsări, vulpi şi alte animăluţe mici.
Când ne plimbam în parc, Linda mă ducea pe unde voia, trăgând energic de lesă. Tot timpul amuşina cu botul în pământ, apoi în aer la orice adiere, îmbătată de sutele de mirosuri ce-i poposeau pe la nari..
Când am luat-o acasă, era un pui mărişor, cam de vreo cinci luni. Citisem într-o carte că cei din rasa ei sunt câini blânzi, iubitori şi foarte jucăuşi. Prin urmare, am sunat la uşa stăpânei căţeluşilor cu multă convingere.
- Imediat! mi-a răspuns o doamnă, cu o figură veselă şi primitoare. M-a poftit să mă aşez pe o sofa, într-o încăpere pardosită cu gresie. Pe podea erau înşirate peste tot castroane, jucării şi tot felul de oase ...
Dintr-odată, uşa dinspre grădină se deschise şi năvăli, precum o herghelie de cai sălbatici, mama Wendy şi puii ei, vreo trei la număr. Doamna îmi spusese că Linda era singura ce rămăsese fără stăpân.
Cum mă văzu, Wendy sări pe sofa lângă mine. I-am întins mâna iar ea îşi puse botul în palma mea, semn că voia să ne cunoaştem. Apoi, îşi împinse spre mine creştetul capului, ca să o mângâi.
Linda, văzându-şi mama lipită de mine, se apropie. I-am întins şi ei mâna cu drag.
Observasem însă că cei prezenţi în încăpere mă priveau oarecum îngrijoraţi. Dar Linda, exact ca şi mama ei, îmi cercetă atentă palma iar apoi se lipi de mine.
Stăpâna casei radia de bucurie. Îmi pregăti plăpumioara şi jucăriile ei într-o sacoşă. Cu Linda în braţe, mă pregăteam de plecare.
- Doamnă, îmi pare bine că Linda v-a preferat! Înaintea dumneavoastră a venit altcineva, pe care l-a lătrat furioasă şi era cât pe ce să-l muşte!
Râdeam pe stradă şi mă uitam la ea. Hm…De fapt Linda mă adoptase pe mine.
Acomodarea în căminul nostru a venit de la sine. A plâns un pic după mama şi fraţii ei, apoi, jucându-ne cu ea, a început să-i uite.
Cel mai mult se apropiase de mine, eram noua ei mămică. Mi-am dat seama de la început că Linda era un câine mai special. Înţelegea repede ce voiam de la ea, fără să repet de multe ori. Încetul cu încetul, simţind mirosul plăcut al bucatelor noastre, nu a mai vrut în ruptul capului să mănânce boabele speciale pentru câini. Iar atunci când o făcea, lua boabă cu boabă, doar din cele preferate, şi le ronţăia uitându-se în ochii mei, ca şi cum îmi făcea o mare favoare. Astfel, vrând nevrând, am început să împărţim mâncarea noastră cu ea. Prindea din zbor bucăţi de morcov, măr, banană, ardei gras, ziceai că nu e câine ci vreun iepuraş.
S-a întâmplat odată ca să vărsăm pe jos, din neatenţie, un pahar cu bere.
- Linda! Nu! am mai apucat să spun. Prea târziu… Linda deja gustase din licoare cu poftă. Ce-am mai râs atunci când, imediat după aceea, a luat-o somnul şi sforăia de duduia casa…
Lunile au trecut şi se făcu o dulceaţa de căţel. Dar pe cât era de admirată, pe atât se făcea din ce în ce mai rea. Niciun străin nu putea s-o mângâie decât după ce era atent studiat…
Odată, fiind vară, am lăsat geamul deschis în timpul nopţii, ca să se răcorească bucătăria aflată la ultimul etaj al blocului..
Dimineaţa, ce să vezi? Pe uşa frigiderului poposise o gânganie gigantică, de culoare verzuie. Nu mai văzusem niciodată o astfel de arătare.
Ceilalţi însă, uimiţi de apariţie, mi-au spus că este o călugăriţă, ce zboară foarte rar atât de sus şi mai ales la oraş.
Cu ajutorul unui ambalaj transparent, fixat de frigider, călugăriţa fu capturată. Ne uitam la ea sideraţi.
Linda, văzând-o, a luat-o la fugă până în capătul cel mai îndepărtat al casei. Nimeni nu a putut-o convinge să vină înapoi, nici măcar mirosul mâncării preferate, aşa de tare i se făcuse frică.
- Ce noroc pe mine! îmi zise băiatul, elev în clasa a şasea pe atunci. O să iau nota foarte bună pentru insectar! Da chiar, ce-o fi căutat la noi?
- Aş vrea s-o ţinem vie până mâine, să vedem ce face!
O să râdeţi, chiar muream de curiozitate s-o observ.
Era într-o sâmbătă. Aveam multe treburi de făcut prin casă însă, din când în când, mai aruncam câte-o privire spre insectă.
Întâi, gângania verde încercă să iasă, dar fără succes. Apoi, ochii ei mari, ieşiţi înafară ca nişte telescoape, au început să se rotească în sus şi-n jos, apoi lateral, cu o mobilitate incredibilă. Călugăriţa ne urmărea pe toţi din casă. Reacţiona cu repeziciune la fiecare mişcare, în direcţia de unde o vedea. Era în poziţie de atac , exact ca un luptător de arte marţiale aflat în arenă…
Apropiindu-mă de frigider, brusc, îşi aţinti ochii spre mine. Mă privea atât de rugător şi de intens, de parcă avea în ea ceva omenesc, greu de spus în cuvinte, mă implora să-i redau libertatea. În zbaterea ei, una din antene i se scurtase…
Deodată, m-am trezit că întreb:
- Chiar ai nevoie de nota zece pentru insectar?
- Dar de ce mă întrebi? Mamă! Nu cumva ţi s-a facut milă de călugăriţă?
- Ba, uite că mi s-a făcut! Nu e păcat de ea ? A făcut atâta cale până la oraş, ca să moara într-un vârf de bold?
- Mai bine ai recunoaste că ţi-e milă de Linda! Ha, ha, ce câine curajos avem, să se sperie de o insectă…
Cu grijă, băiatul puse o hârtie drept fund ambalajului transparent. Apoi, dădu drumul călugăriţei pe geamul deschis.
- Offf, mamă, uite cum te-a impresionat până şi-o insectă! A fost suficient să ţi se pară că se uită nu ştiu cum şi tu, gata! Te-ai înmuiat de tot!
Zborul insectei îmi aduse aminte de o libelulă dezorientată. În graba ei, făcea zig-zag-uri haotice.
În acel moment am fost fericită. Iar Linda zburda prin casă ca o nebună, de-a speriat vecinii.
*
Linda a fost un căţel meloman. Da, da! Nu exagerez deloc. Îi plăcea muzica clasică, Mozart, Bethoven, Bach... Auzea mereu la noi în casă astfel de muzică, prin urmare, se obişnuise.
Într-un colţ al camerei aveam o orgă la care fiecare cânta de plăcere şi după pricepere. Linda, cum puneam partiturile pe suport, venea fuguţa cu plăpumioara în bot şi se aşeza la concert. Nu conta că poate repetam aceeaşi piesă, de mai multe ori. Ea stătea liniştită, cu botul pe labe, şi de cele mai multe ori aţipea.
Cu totul altfel se desfăşurau lucrurile la vioară. Când strunele începeau să vibreze, Linda era cel mai aspru judecător. Atunci când vioara suna dulce şi armonios, Linda stătea într-o plăcută toropeală. Dar dacă, Doamne fereste, se întâmpla sa sune fals, atunci sărea ca arsă şi alerga cât mai departe de sursa zgomotelor.
- Linduţilica, mămicăăă!! o strigam râzând. Dar ea, îsi băga urechile cât mai adânc în plăpumioară.
Veni vremea să ne schimbăm locuinţa cu alta mai mare. După ce am împachetat o mulţime de lucruri, am chemat mai multe ajutoare pentru mutare. Ce era să facem cu Linda? Am ţinut-o închisă în baie, până ne-am terminat treburile. Săraca de ea… Crezuse că vrem s-o părăsim. Când am luat-o în braţe, tremura de spaimă.
Intrând cu ea în noul apartament, plin de pachete şi de saci, începu să adulmece peste tot, ca un veritabil beagle. Asta până ce a dat cu ochii de o oglindă mare, montată pe uşa sufrageriei de către fostul proprietar. A fost o întreagă nebunie. Vedea în oglindă o altă Linda, de mărimea ei, şi nu înţelegea ce căuta acolo.
- Cum? Mămica o trădase? Adusese alt căţel ? Pesemne că aşa şi-o fi zis în mintea ei.
Şi unde nu s-a apucat să latre, să mârâie şi să se repeadă spre oglindă, încercând să o muşte. Cel mai hazliu moment a fost când a vrut să-i miroasă coada duşmanului. Se rotea înverşunată şi nu pricepea ce i se întâmplă. Cum se apropia de căţelul din oglindă, acela făcea la fel. Măi să fie! Cum se îndepărta, duşmanul îi copia mişcările întocmai.
- Linda, prostuţo, îţi faci rasa de ocară! îi strigam cu totii în cor, amuzându-ne copios.
Apoi, ni s-a facut milă de ea şi am deschis uşa sufrageriei. O zbughi furioasă înăuntru, ca să vadă cine se ascunde după uşă. Nimeni! Duşmanul cu coadă, nicăieri!
Linda a fost un beagle deştept. Obosită de atăta cercetare, se aşeză pe păturică. Văzuse că imaginea din oglindă nu are simţire. Mai mult, lăsând uşa sufrageriei dată la perete, Linda învăţase să se folosească de năstruşnica jucărie. Din hol, stând în uşa de la intrare , ne avea pe toţi sub observaţie. Linda se reabilitase în faţa rasei ei.
Dimineaţa, când ne-am trezit, după un somn binemeritat în noua casă, mi-am pus mâinile în cap. Hainele mele de oraş erau scoase din pachete şi făcute culcuş. Linda dormea liniştită, cu capul pe bluzele mele elegante. Nu am certat-o foarte tare. Pesemne că aşa a vrut să mă atenţioneze că nu trebuia să o sperii, lăsând-o singură în baie atâtea ore. Nu era prima dată când se purta aşa, voia să mă pedepsească în felul ei.
Alteori, stătea pitită cu pantofii mei în bot, îi plăcea mai cu seamă ştaiful din piele.
Punea privirea în podea, ştia că nu are voie. Avea obiceiul să se ascundă sub birou când făcea vreo prostioară. Apoi ieşea singură de acolo, când tonul vocii mele devenea prietenos.
pMulte ar mai fi de povestit. Dar mă voi opri aici.
Linda nu mai este de multă vreme printre noi. A trecut în nefiinţă, cuibărită în braţele mele…
După o vreme, i-am întrebat pe ai mei:
- Ce facem? Adoptăm un alt căţel?
- Nici vorbă! N-o putem înlocui pe Linda noastră, de parcă ar fi o piesă de schimb la maşină!
Anii au trecut.
Linda ne-a rămas la fel de vie în suflet, dovadă fiind aceste rânduri dedicate ei.