v          Cu siguranță că ceea ce a stârnit la Platon pornirea cu atâta înverşunare a cenzurii împotriva imitației artistice au fost mişcările contemporane analoge din celelalte arte. Bunăoară, Timoteu, unul dintre cei mai vestiți inovatori ai vremii, în domeniul tehnicii muzicale, a mărit numărul corzilor la liră, până la unsprezece sau douăsprezece, complăcându-se concomitent într-un "realism imitativ nesăbuit", redând, de exemplu, într-un mod plin de culoare, vaietele răsunătoare ale Semelei în durerile facerii, la naşterea lui Dionisos, manifestare care i-a adus o mustrare publică din partea senatului spartan (A. şi M. Croiset - HISTOIRE DE LA LITTÉRATURE GRECQUE, vol. III, p. 34 - traducere).
          De fiecare dată când e condamnată imitația, este condamnată şi multiplicarea inconsecventă a formelor pe care ea le implică, deoarece, o existență adevărată şi o definiție concretă a ei presupune unitate, iar o existență de-a doua sau de-a treia mână este o existență multiplă şi nelegitimă.


          În mod absolut similar, mişcările artistice contemporane lui Platon se caracterizau prin iluzionism, dar şi printr-o inovare perpetuă.
          Atunci când Platon spunea că "... străjerii statului nostru trebuie să fie întotdeauna vigilenți împotriva inovațiilor în muzică (...) temându-se ori de câte ori se spune că de cea mai mare prețuire printre oameni se bucură cântecul *care flutură cel mai de curând pe buzele căntărețului*(STATUL, IV, 428), ne putem pune întrebarea dacă nu cumva se referea la lăudăroşenia aceluiaşi Timoteu care spunea: *Eu unul nu cânt ceea ce au cântat oamenii în trecut. Puterea e în noutate(...). Departe de noi
fie Muzele vremurilor vechi*"(Croiset, op. cit. vol. III, p. 639).
          Este posibil să se fi gândit probabil şi la procedeele deliberate ale poetului Filoxenos, aşa cum reiese din contemplarea admirativă a unui personaj dramatic dintr-o piesă a lui Antifanes: "Cu siguranță Filoxenos e cel dintâi între poeți. Are întorsături care sunt numai ale lui, vorbe în întregime noi, şi asta în chip statornic. Cât despre melodii, cu câtă artă e în stare să le schimbe şi să le moduleze! E cu adevărat un zeu printre oameni; ştie muzică adevărară"(Ibid, vol.III, p. 460).
          De fapt, muzicienii zilei schimbau gamele muzicale şi instrumentele după bunul lor plac. Dramaturgii şi alți poeții creau în mod extravagant noi ritmuri şi artificii, în dezvoltarea experimentală a "meşteşugului" lor. Frynis, bunăoară, a amestecat hexametri şi versuri lirice libere, construind şi o liră, care suna la fel ca o goarnă.
          Relatând istoria muzicii, Plutarh vorbeşte despre perioada premergătoare lui Frynis în felul următor: "Nu era permis în vechime să interpretezi această artă, cum se face astăzi, cu schimbări şi tranziții de tonalitate şi ritm. La interpretarea fiecărui *nom*, artiştii păstrau tonalitatea lui proprie"(Plutarh - DESPRE MUZICĂ, traducerea, M. Nasta, în ARTE POETICE. ANTICHITATEA, ed. cit. pp.431- 432).
          Într-o dramă a lui Ferecrates există o descriere spirituală a confuziei şi a sălbăticiei evidente din opera poetului ditirambic Cinesias, pe care Platon îl acuză că nu-i pasă decât de popularitatea lui. Apoi, modul în care îşi amestecă "născocirile extravagante" cu evoluțiile corului, provoacă o adevărată amețeală, spune Ferecrates. "E ca şi când te-ai uita la manevrele soldaților şi-ai vedea dintr-o dată la drepta, pe cei care cu o clipă înainte fuseseră la stânga"(Croiset, op. cit., vol. III, p. 634).