Peste ţara aşezată între munţi, undeva departe de tot, se abătuse un mare necaz. Ce poate fi mai rău pentru o ţară bogată, cu oameni harnici şi înţelepţi, decât să aibă în fruntea ţării un conducător rău, leneş şi prost.
El nu avea nicio vină săracul, aşa îl lăsase Dumnezeu pe pământ. Doar că tată-său îşi dăduse obştescul sfârşit pe nepusă masă, înainte de a apuca să facă ordine în treburile ţării şi de a lăsa un urmaş destoinic la tron. Avusese de gând să îl înscăuneze pe nepotul de soră, viteaz şi înţelept dar ...nu mai apucase.
Boierii erau tare amărâţi. Legea strămoşească spunea limpede că ţara trebuia să fie cârmuită de urmaşul direct de sânge..Numai că acela avea o singură calitate. Era de o frumuseţe rară, însă fără de niciun folos la treburile ţării. Doar dacă, prin cine ştie ce întâmplare fericită, s-ar întâmpla să-i vină soaţă vreo prinţesă deşteaptă.
Fete de rang înalt se găsiseră destule, dornice să îl cunoască. Doar că, după prima întâlnire, toate fugeau care încotro.
Nu după multă vreme, iată că totuşi se găsi o prinţesă dintr-un regat îndepărat care voia să-i fie soţie. Aflase de ţara bogată şi visa ca să ajungă regină în fruntea unui norod harnic şi peste pământuri roditoare.. Prin urmare, tinerii de os domnesc se potriveau în multe privinţe, nu numai la frumuseţe dar şi la lene şi minte puţină. În plus, prinţesa era şi rea de gură. Şi peste toate...de îngâmfată ce era, nimeni nu cuteza să-i stea alături ..

Se făcu o nuntă ca-n poveşti, cu alai mare şi petreceri ce nu se mai terminau. Visteria ţării se împuţina pe zi ce trece, de atâta risipă câtă se făcuse. Poporul lâncezise de prea multă mîncare şi băutură, toate primite din belşug şi fără de măsură. Nimănui nu-i mai ardea să se înoarcă la îndeletnicirile din gospodărie şi din obşte. Că aşa e omul, se învaţă cu traiul bun şi după o vreme lungă de huzur...lâncezeala-i gata.
Ţara devenise mai mult necârmuită iar boierii făceau legile după bunul plac. Hoţii se înmulţiseră şi ei ca ciupercile după ploaie, cum se întâmplă în orice sat fără câini. Iar oamenii mai de soi nu mai munceau cu tragere de inimă, văzând că truda lor se fura ca-n codru de către cei leneşi.
Dar iată că dinspre miazănoapte îşi făcu apariţia o femeie tânără şi ciudată. Locuia în vechiul conac dărăpănat, pe care apucase să-l repare fără să prindă nimenea de veste.
Reşedinţa, impunătoare altădată, îşi căpătase frumuseţea de odinioară. Noua locatară spusese, cui întrebase, că locuinţa este moştenită din moşi strămoşi şi că se trage dintr-un neam vechi de crai. Fiind un loc mai izolat, la mijloc de pădure deasă, nimeni nu-şi mai bătu capul cu crăiasa nou venită. Rarele ei apariţii atrăgeau atenţia cu îmbrăcămintea bogată, mereu aceeaşi. O rochie albă de dantelă vaporoasă peste care, după vreme, purta o mantie de catifea ca neaua. Părea veşnic o mireasă, în drum spre altar.
Se face că regii vecini, aflând că ţara cea bogată e lăsată de izbelişte, începură a unelti cu chip s-o cotropească. Ba încă, în lăcomia lor, întocmiră din vreme şi ceva hărţi cu împărţeala de pe urmă.
Prinzand de veste despre uneltirile și planurile mişeleşti, urzite pe la graniţe, boierii, temători pentru moşiile lor, în cele din urmă începură a se pregăti de război. Dar cu cine? Regele cel tânăr era cel mai speriat, nepricepându-se la nimic. Cu o armată ca vai de lume, fără arme şi fără provizii.... apărarea era dusă pe pustii.
Ţăranii de abia dacă se mai clinteau din casă pe ogoare sau cu animalele din bătătură..dar să mai vină şi la oaste? Ca să lupte, vai mama lor, cu furci şi cu topoare...
La ora înserării, când paznicii dădeau semnalul de culcare, iată că in porţile castelului bătu crăiasa mireasă. Venise călare pe un cal alb înspumat, de graba cu care alergase.
Regele, dintr-un început, nu vru să o primească dar regina, care auzise de îmbrăcămintea ciudată a miresei din padure, era tare curioasă să o vadă. Şi nescăpând de gura ei cea rea, până la urmă o pofti pe musafiră în sala tronului. Când pajii au deschis porţile, tuturor celor prezenţi li de tăie respiraţia de uimire.
În faţa lor înainta o femeie cu plete blonde până la pământ, cu ochi albaştri ca cerul, ce scânteiau în lumina făcliilor. Straiele ei albe foşneau precum vântul în lanul de spice coapte.
• Opreşte-te acolo unde eşti! Cu ce dorinţă cutezi să vii la această oră târzie?
• Eu vin cu gânduri bune şi mă opresc unde doresc! Dacă vrei cu adevărat să fii în fruntea ţării, trebuie să mă asculţi! Vei birui duşmanii dar vei plăti un preţ! Te învoieşti?
• Dacă ai venit cu gânduri bune şi vrei să ne ajuţi, atunci bine ai venit! Dar care ar fi preţul de plătit?
Crăiasa surâse biruitoare şi-i spuse mieroasă:
• Fii fără grijă că preţul nu-ţi va depăşi putinţa!
Apoi plecă aşa cum venise.
Toată suflarea rămase încremenită! Regele, la fel. Apoi se linişti de-a binelea. Mireasa din pădure, cum o numea de-acum norodul, îi promisese ajutor. Prin urmare, de ce să-şi bată capul cu pregătirile pentru război?
• Curteni, aduce-ţi bucate şi vin ca să sărbătorim victoria! Nu mai avem de ce să ne facem griji...
Regina însă era invidioasă. Crăiasa mireasă o întrecea atât în frumuseţe cât şi în bogăţia straielor. Rochia albă a necunoscutei din pădure avea broderii cum nu mai văzuse nicăieri. Rămăsese ca vrăjită. Se şi vedea îmbrăcată la baluri cu o rochie asemănătoare. Toţi croitorii vestiti fură pe dată chemaţi şi puşi la treabă.
• Dar stăpână, materialul este foarte scump şi nu mai sunt bani în visterie!
• Ce-mi pasă? Puneţi biruri mai mari şi veţi vedea şi banii în cămara palatului!
Trecură câteva luni.
Într-o dimineaţă, străjile observară văile umplute de vrăjmaşi călări.
• Suntem atacaţi! Ce ne facem? La tunuri!
• Să vină crăiasa din pădure! Să ne ajute, aşa cum a promis!
Afară, se făcu un vacarm uriaş, stârnit dintr-odată, de parcă venise sfârşitul lumii.
Regele privea urgia mut şi înlemnit precum o statuie.
Deodată, când totul părea pierdut, iată că din înaltul cerului sosiră puhoi de năluci albe călări, urmate de o armata de care de foc... Mii de suliţe otrăvite zburau către duşman, iar lava pârjolea câmpul de luptă.
Duşmanii nu pricepeau ce se petrece. Cu asemenea luptători cereşti nu se mai bătuseră niciodată. În vacarmul de nedescris, oameni şi cai fugeau disperaţi călcându-se în picioare. Iar carele de foc, ce împânziseră văzduhul, nu i-au iertat pe invadatori.
Regele privea totul în aceeaşi stare, aşezat pe tron ca o momâie. Regina striga după ajutor, ţinându-şi strâns la piept cutia cu nestemate, de frică să nu i le fure careva.
Deodată...linişte. Străjerii de pe metereze strigau bucuroşi victoria!
• Suntem scăpaţi! Vrăjmaşii au pierit! Măria ta, oştile duşmane, câte au rămas, toate au fost puse pe fugă!
Regele era buimac, de parcă se trezise dintr-un somn adânc.
• Suntem eliberaţi?
• Măria ta, am scăpat! Carele de foc au alungat cotropitorii!
• Carele de foc? repeta regele fără nicio noimă.....
Aşa prostit cum rămăsese, iată că începu să înţeleagă. Crăiasa din pădure era o vrăjitoare. Cu puterile ei nemaivăzute îi trimisese oştire de pe alt tărâm. Dezmeticit dinstarea dinainte, o frică nebună puse stăpânire pe el...şi se gândea în sinea lui...Oare cu ce va putea plăti crăiesei pentru ajutorul nepământean? Dacă îi va cere nestematele reginei?
Zilele au trecut. Misterioasa făptură nu mai dăduse niciun semn. Până-ntr-o zi....
La scurtă vreme tânăra regină născu un fecior frumos cum nu se mai văzuse. Şi-ntr-atâta era de voinic şi sănătos, că se înălţa pe zi ce trece.
Regina nu mai putea de dragul lui şi-l răsfăţa cu toate cele. Curtenii nu mai ştiau cum să-i intre în voie micului prinţ. Totul era zadarnic. Copilul regesc se plictisea de prea mult bine şi huzur. Nimic nu-l mulţumea.
Prințul rasfatat crescu, ajungând la vârsta de a fi oştean. Astfel ca regele hotărâ să facă un ospăţ prin care să sărbătorească majoratul moştenitorului la tron.
Când seara balului se apropie, palatul şi grădina străluceau. Trăsuri bogate soseau din cele mai îndepărtate zări. Sala de dans era plină de familii cu fete frumoase şi de rang înalt.
Când petrecerea era în toi, în faţa palatului sosi o caleaşcă ciudată. Din ea a coborât...aţi ghicit?
Crăiasa din pădure, îmbrăcată cu aceeaşi rochie albă de dantelă. Femeia misterioasă parcă întinerise. Pletele blonde până la pământ unduiau prin faldurile rochiei nemaivăzute. Pe cap purta o diademă cu flori de câmp. Chipul femeii, protectoarea din înaltul cerului, strălucea de fericire. Din faţa ei se dădură la o parte toţi invitaţii, înfioraţi de nepământeana apariţie.
Regele înlemnise. Regina la fel. Uitaseră de promisiunea de a răsplăti pe binefăcătoarea lor.
• Aşa ai găsit de cuviinţă să-mi mulţumeşti pentru ajutorul dat? Am venit să-mi dai ce mi se cuvine!
• Bine ai venit la balul nostru, mărită crăiasă! Dar nu ştiu care este plata pe care o datorez!
• Am venit să mi-l dai pe feciorul tău! Să-mi fie soţ în lumea mea!
• Nu! Asta nu se poate! ţipa regina ca scoasă din minţi, în timp ce se ridicase cu îngâmfarea-i binecunoscută. El este om iar tu o vrăjitoare!
• Aşaaaaa? Cuteză să mă înfrunţi? Eu sunt cea care stabilesc ce se poate şi ce nu!
Cu o mână ridicată crăiasa îi ţintui pe toţi, afară de prinţul care începuse să-nţeleagă starea nelămurită ce o simţise de atâta vreme.. În jurul lui suflarea încremenise! Totul era mort. Doar crăiasa vrăjitoare îl privea mieroasă...
Prinţul s-a luminat dintr-odată. Scăparea era doar spre cer.
Cu lacrimi în ochi și ruga fierbinte, se trezi învăluit de o lumină argintie protectoare. Cu o forţă uriasă se îndreptă către crăiasă, o luă în braţe. şii-o stranse atât de tare încât femeia nepământeană se prefăcu în praf de stele alburii. Aceasta dispăru ca prin farmec.
Binele învinsese răul iar oamenii din sala de bal se treziră ca dintr-un vis urât, vii şi nevătămaţi..
Apoi regele bătrân se ridică spunând întregii adunări cu hotarâre:
• Fiul meu şi salvatorul nostru va fi de-acum rege!
Petrecerea continuă în urale, ca și cum nimic nu se intamplase. . Bucuria izbânzii se-ntinsese în toată ţara ..spre marea supărare a vecinilor lacomi.
Moştenitorul căpătase înţelepciune. Avea să fie un rege bun.