Gânduri de primăvară

În liniștea mea, adesea, mă împiedic de gânduri,
Gânduri pe care le adun,
Fiecare în colțul lor,
Atât cât să încapă
În străfundul minții mele neodihnite.
Soarele îndrăgostit de pământ
îmi smulge aerul din plămâni,
dogorind a victorie.
Oamenii vin și pleacă asemeni ploilor de primăvară capricioasă.
Nimic nu se compară cu răcoarea dimineții
când îmi beau cafeaua și viața mă resetează la o nouă zi.
O altă zi plină de întrebări,
Unele îşi găsesc răspuns,
Altele se rătăcesc către apus.

Un verde de dor și
un roșu de iubire
Conturează albastrul ochilor ce renasc încă o dată.
Gândurile mele desculțe mă conectează cu pământul în lumina
blândă a dimineții.


Condiția umană

 Nu mai cred în povești,
 Care somnul ți-l fură,
Nu mai cred în pantofii cu toc.
 Noaptea frigul aleargă demonii pe lună,
 Cu o mână arunc trei cărbuni în foc.
 Ochi de sticlă ciudați și păpuși împăiate
 Strălucesc în lumina neclară,
Un bezmetic bețiv arunc-o țigară,
Un câine mai latră pe-afară.
 Buzunarele goale
Ascund mărunțis,
 La metrou apa înghite pământul,
Se anunță o vară
Cu poamă amară,
 Într-o sticlă de vin
 Mustește condiția umană.


Tablou scos la licitatie

Pictez iubind, visez trăind,
ascund în mine ca într-un tabernacol
agonia si extazul într-o împreunare
greu de descifrat.
Escaladez norii,
căutând dorul de mine, dorul de noi,
vreau să simt din nou că trăiesc agățată de culorile curcubeului.
Într-o lume tot mai schingiuită
amesec vopseaua cu pământul
care dă în clocot..
Nu mai sunt
cum eram,
Totul e la timpul trecut,
Picturile sunt schițe conturate
Într-o lumină oarbă,
o dragoste
chioară ca apa.
Călare pe vise,
măinile au obosit
să mâne caii sălbatici.
Refuz să regret ce nu am trăit,
Asez pânza pe un șevalet
Și pictez, pictez,
Tot ce-i viață și tot ce-i moarte,
Terapie de ani și ani,
Un tablou pe care am să- l scot la licitație.



Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un suflet în bătaia anotimpurilor?
Mă risipesc și mă adun asemeni frunzelor
pirogravate de fluturi.
Condamnată la regrete
Devin prizoniera propriilor mele așteptări.
Zilele au devenit pietre de-ncercare,
Hotare în timp, îngrădite de soldați fără soartă,
Așteptând să bată ceasul,
Ceasul unei gure de aer proaspăt.


Sfidând singurătatea

La rădăcina iubirii noastre,
mâinile mele au modelat cu dragoste toată suflarea.
Iată: iarba e o simplă invitație
la o nouă întâlnire cu viața.
La rădăcina iubirii noastre,
mâinile mele au modelat
într-o îmbrățișare divină toată tăcerea pământului.
Iată: lumina absolută
sfidează singurătatea dincolo de moarte.
La rădăcina iubirii noastre,
mâinile mele au îngropat adânc în întuneric toate frământările lumești.
Iată: îngerii și-au întins aripile
într-un regal nesfârșit al frumuseții.
La rădăcina iubirii noastre,
mâinile mele
au modelat cu dragoste toată suflarea...


Umbra pământului

 Voi plăti în tăcere tot ce-n viață
N-am spus,
 Rămășițe din mine îngropate-n cuvânt
Vor hrăni hienele flămânde de timp;
Doi copaci într-o singură rădăcină,
Îndurând frigul de la granița timpului,
Măsoară iubirea dintr-o clepsidră.
Lacrimi de îngeri vor alimenta suflete bântuite de vreme,
 Eu rătăcesc încă prin gândurile mele,
Între semne de întrebare, întrebări fără răspuns.
Rădăcinile pământului mă îmbrățisează,
 Se încolăcesc în jurul trupului asemeni șarpelui care își păcălește prada.
Umbra mea mângâie pământul.